Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Vă aduceţi aminte cohorta de oameni amărâţi care puneau bani la CEC ani de zile ca să îşi ia o Dacie? Erau două categorii, oameni economicoşi, care reuşeau să se înscrie cu toţi cei 70000 jos, şi oameni mai de rangul doi, care nu reuşeau să pună decât vreo jumătate, dar de la jumătate în sus tot erai înscris pe lista de aşteptare. Părinţii mei au reuşit performanţa de rangul doi prin 1989, după o viaţă de muncă. Circula de altfel un banc sub socialism cu un accident pe autostradă în care erau implicaţi un român, un american, un neamţ şi un englez, care după ce îşi făceau praf maşinile se apucau de bocit. Ah, trebuie să muncesc doi ani să îmi iau una nouă, se tânguia americanul. Patru, bocea neamţul. Zece, ofta francezul. Of, de unde altă viaţă ca să mai strâng odată banii de o Dacie, plângea românul. La care toţi ceilalţi, uimiţi: Păi cine dracu te-a pus să-ţi iei o maşină aşa de scumpă?
Mai are rost să adaug că a venit inflaţia şi că toţi aceşti oameni s-au trezit că banii lor nu mai valorau la finele lui 1990 mai nimic? Unii mai persistenţi s-au luptat cu statul ani de zile prin tribunale, încercând să dovedească că statul proprietar al CEC are o răspundere pentru cum merge economia. Am auzit că ar fi câştigat până la urmă, dar nu cunosc pe nimeni care să-şi fi luat banii înapoi. Ai mei oricum nu se calificau, că nu depuseseră toţi banii. Şi la finele acestui proces care a durat toată tranziţia rămăseseră foarte puţini oameni persistenţi, că vorba aceea, a fost o tranziţie lungă, au avut tot timpul să moară, să plece sau să se lase păgubaşi. Şi statul a ieşit foarte bine doar trăgând de timp.
Am impresia că guvernul Tăriceanu se crede încă în tranziţie cu taxa lui de primă înmatriculare, şi iarăşi a uitat (i se întâmplă frecvent) că ţărişoara nu mai e noastră să o mulgem cum ne vine, ci a Europei, unde mulgerea are loc după reguli stricte care se aplică egal la toată lumea. Altfel nu îmi explic de ce ministrul de finanţe, şi vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor bucureşteni, celebrul Varujan Vosganian care a declarat că nu are rost să ne gândim ce se întâmplă în 2009 (când nu va mai fi el ministru) când în 2008 avem încă nişte bani de pensii, s-a repezit să declare că e prea devreme ca guvernul să plănuiască să dea înapoi banii din taxa de primă înmatriculare cu care a jefuit pe cei care şi-au cumpărat maşini la mîna a doua din import în anul 2007. Varujan nefiind un prost, eu nu cred că el nu a înţeles că partida e pierdută în Europa (reprezentantul Comisiei Europene, dl. Kovacs a spus clar că Ungaria a făcut la fel, a pierdut procesul la Curtea Supremă de Justiţie şi acum dă banii înapoi), şi nu are nevoie să-I facă dl. Kovacs un desen. Dacă Varujan a declarat că trebuie aşteptată sentinţa (deci înţeleg că o să o ţinem lângă până la sfârşit), e pentru că astfel se reportează şi acest cost după 2008, şi deocamdată statul reprezentat de el se simte bine cheltuind banii de taxă pe care un stat viitor reprezentat de altcineva, va trebui să îi dea înapoi.
Taxa de primă înmatriculare e prima noastră corigenţă europeană majoră. Guvernul o tot micşorează crezând că în felul ăsta convinge Bruxellesul. Nu ne conving decât pe noi cît de puţin pricep ce e Uniunea Europeană. Nu poţi pune o taxă, fie ea şi de un euro, nu de 2000, la o maşină care poluează atîta, produsă în ţări din spaţiul UE, cînd pe o maşină care produce tot atîta populare, sau mai multă, produsă la tine în ţară (Dacia economiilor noastre) nu pui nici o taxă. Asta înseamnă, simplu, că discriminezi pe orice producător european de automobile prin raport cu Dacia. Despre amărâtul de consumator, care cu greu strânge banii să îşi ia un Opel la mâna a doua, devenit cu o treime mai scump prin taxa asta, nici nu mai comentez, aşa de obişnuit e guvernul să ia şapte piei de pe aceeaşi oaie.
Or, nu mai există ai noştri şi ai lor în materie de producţie, am căpătat ce am vrut, suntem în Europa, deci oricâte pile ar avea Dacia pe la unii, şi oricât ar câştiga dealerii de maşini noi ca primul ministru din asemenea taxe, această mare afacere nu e sustenabilă. Nu se poate face aşa ceva în Europa unită unde competiţia egală e lege. E jenantă şi intenţia de a pretinde că e vorba de combaterea poluării (ai milioane de Dacii poluante pe drumuri şi te preocupi de câteva mii de Volkswagenuri pe an la mîna a doua). Cum am mai spus, taxa asta merita titlul de taxa de primă ipocrizie. Deja unele câştiguri nu sînt rambursabile. Dealerii de maşini noi, ca şi Dacia, au câştigat binişor în noi vânzări în prima parte a lui 2007, cît taxa a fost mare, şi nu cred eu că vor cotiza când guvernul va trebui să recunoască că a greşit şi să facă ce a cerut Comisia Europeană, să returneze banii. Îi vor returna tot din buzunarul nostru, de la buget. Şi de asta sînt de părere să-i oprim de pe acum să mai plătească pensii din ei, că numai un imbecil crede că acolo unde ungurii au pierdut un proces exact pe tema asta, noi îl putem câştiga.
Dacă guvernul chiar ţine la combaterea poluării, mai bine ar face ceva să nu mai cumpărăm atâtea maşini. Suntem pe locul 1 în Europa de Est, înaintea Poloniei care are dublul populaţiei noastre, la cumpărat maşini germane (noi). Vă vine să credeţi câţi români îşi iau noi BMW-uri ca să se înghesuie cu ele pe şoselele noastre amărâte şi să nu aibă unde le parca? De ce nu dă un exemplu vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor mergând pe bicicletă de la Uniune la Palatul Victoria, îi garantez că face jumătate din timpul cît îi ia în maşina cu girofar, şi mai are ocazia să priceapă cum trebuie transformată ţara ca să devină din nou locuibilă.
Nerealist? De ce? Eu m-am mutat în acest an la Berlin, oraş în care poţi oricînd întîlni miniştri pe bicicletă. Joshka Fisher mergea chiar în bermude pe bicicletă. Când am ajuns în septembrie şi am văzut ce trafic slab e mi-am spus că va fi o plăcere de condus prin oraş şi am început să mă uit în vitrine pe la dealeri. La prima şedinţă de catedră însă am observat că toţi colegii mei profesori au venit cu bicicleta. Şeful de departament, care a foarte celebru, a venit cu un 2CV pe care îl are din 1968 şi s-a scuzat că a avut de adus o ladă de dosare. Un coleg de la MAE german cu care lucrez adesea vine cu un Volkswagen broască de tip vechi la care deschiderea uşii din dreapta ca să mă urc eu e un ritual întreg. După câteva săptămâni, m-am cam prins care e cultura locală şi am început să mă uit după biciclete. Am discutat cu studenţii mei ce bicicletă ar fi de luat, şi deşi nu mi-a zis nimeni de-a dreptul, am înţeles pînă la urmă. M-am dus în talcioc în Berlinul de Est şi mi-am luat una cu 20 de euro. Merge perfect, şi când merg la universitate dimineaţa prin Tiergarten am plăcerea să văd cum sar iepurii din faţa mea.
Numai că a doua zi după ce mi-o luasem mi-a scos Dumnezeu în cale, taman când mă luptam cu lanţul să o leg (care costase 25 de euro, fiind nou!) pe unul de la ambasada României. Mic, Berlinul! Aş fi vrut să vedeţi figură ăluia când m-a văzut pe mine pe stradă la Berlin legându-mi bicicleta. Merita un poem, dar neavând talent poetic am scris numai un articol, ca să atrag atenţia guvernului să dea banii înapoi şi să ne apere de poluare construind nişte oraşe în care să încapă mai mulţi biciclişti şi mai puţine maşini. Câţi orăşeni de la noi nu au copii care nu au văzut niciodată iepuri în Herestrău.
