Criza de la 40 de ani și reziliența

Nicolae Romulus DĂRĂMUȘ

Publicasem aici, în urmă cu aproape un an, serialul ”Clientul nostru, stăpânul nostru!”, argumentând urâțenia acestei relații: o ipocrită stare de dependență, reciproc fundamentată pe frică, implicit, pe interesul financiar. O relație în care abandonarea respectului și demnității devin „obligație de serviciu”, spoite fiind cu zâmbete amabile. Căci, nu-i așa?... Dacă patronului nu-i place cum eu - salariatul său - mă port cu clienții, mă dă afară. Iar dacă clienților nu le place cum mă port cu ei, pleacă și mă pârăsc acestuia. Iar dacă tocmai eu sunt patron, servind direct clienții, în cazul în care ceva nu le place, pleacă de la mine, aruncându-mi eventual vorbe grele... Cert este că el - Măria-Sa, Clientul - este mereu perfect; chiar dacă la rândul său și el, bietul - salariat la locul de muncă, patron sau... soț – este un om de nimic. Toate astea, firește, nu exclud proasta creștere a vreunuia, indiferent de ce parte a ”tejghelei” se află.

Ei bine, cu totul altcumva este relația cu „aproapele”, dacă omul – oricare ar fi el – și-a descoperit la timp vocația. Sau dacă, măcar de la o anume vârstă și moment al vieții, a făcut asta. Vorba fiind despre reziliență. Mereu pomenesc de ea și, spre bucuria mea, semnalele pe care le primesc în diverse feluri sunt încurajatoare.

Reziliența – un cuvânt frecvent uzitat, dar insuficient înțeles! – ca noțiune, provine din botanică și se fundamentează pe observația că – de pildă – după un incendiu amarnic ce a pârjolit ”din temelii” un anume teritoriu natural, la o vreme viața revine acolo, dar speciile apărute sunt noi. Noi și cu totul diferite de cele precedente!... Altcumva spus, este ”renașterea din cenușă”... La om, din ”propria cenușă”...

Doar când omul, descoperindu-și vocația, devine cel care era menit să fie, făcând ceea ce era menit să facă, relația cu el însuși și cu ceilalți se armonizează, dispărând cu totul lozinca pomenită la început.

Practic, este vorba – nu ostenesc să o spun! – despre ”înmulțirea talanților”: darul ”de la Dumnezeu” aflat în fiecare: de regulă talentul fiind multiplu.

Dacă la început și îndelungată vreme omul – tânăr fiind – își ignoră darul, supus neputințelor și presiunilor parentale, presiunilor și nevoilor vieții sau modei timpului, suferind procesul de ”acomodație” (C.G. Jung), el este dator sieși ca, măcar de la un timp, să se elibereze... Alt proces - ”individuația” (C.G. Jung) – fiind cel prin care, mânat de curajul iubirii de sine – cea neegolatrică - își pune în valoare „talanții îngropați” până atunci.

Este momentul în care orice om poate deveni ”artist în ce face”, fie că la mijloc este creația artistică – pictură, muzică, literatură etc., fie creativitatea - în croitorie, tâmplărie, chirurgie, grădinărit, sticlărie sau... panificație, loc comun al iubirii... Și așa se face că fericirea de a face ceea ce era menit se împarte între autor și beneficiarii ”operei” pe care o aleg, ei nefiind doar clienți... Și o subliniere: punerea în valoare a talentelor generează o viață reușită doar în condițiile comportamentului personal etic!

”Criza de la 40 de ani” – o sintagmă cunoscută și greșit atribuită doar bărbaților – este o stare trăită de ambele sexe și exprimă conflictul interior iscat între ”cine aș fi putut fi, făcând ce mi-a drag” și ”cel/cea care am ajuns, făcând doar ce fac”.

Disonanța cognitivă pomenită - statistic vorbind, atingând un maximum în jurul vârstei de 50 de ani - este precum un zumzet al conștiinței!... Și, dacă e trăită fără curajul rezilienței, aduce boli și îmbătrânire devreme.

Christophe Fauré- psihiatru și psiholog francez de marcă - specializat pe asistența persoanelor din căminele de bătrâni și din așezămintele de îngrijiri paliative, sublinia că peste 90% din oamenii aflați „pe ultima sută” regretă că în viață nu au avut curajul necesar la timp, mărturisind că, dacă ar putea lua viața de la început, ar alege să devină ”alții”, făcând cu totul altceva. Întrucât viața nu are sens dacă laș, preferând până la sfârșit zăcutul într-o incomodă comoditate, omul își spune: ”Aș fi vrut să fiu pianist, dar am ajuns contabil”.