Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
O spun și o scriu mereu: În ziua de azi, ”salvarea” este individuală; eventual, împreună cu cei asemenea. Iar ea, ”salvarea”, înseamnă a fi cine ești menit să fii, făcând ceea ce ești menit să faci. Măcar de la un anume moment al vieții... Altcumva spus, înseamnă să te pui în valoare, cultivându-ți propriile daruri: talentele; precum în ”pilda talanților”, îndemnând omul la înmulțirea acestora.
Dar!... La fel de importantă este măsura, întrucât atunci când darul înmulțit devine afacere, el își pierde spiritul!...
Fie că e vorba de arte, de grădinărit, bucătărie, medicină sau coafură, câtă vreme bucuria de a face este întreagă, fericirea se împarte între omul-autor și cei din jur: beneficiarii artei sale. Fiindcă trebuie spus!: tot artă este - și practicantul, artist în ce face - fie că e vorba de creația artistică - pictură, literatură, muzică etc. - fie că e vorba de o nemaipomenită măiestrie în... patiserie, tâmplărie sau chirurgie, loc comun al creativității.
Iar pentru a ilustra împletirea spiritului cu măsura, m-am gândit să scriu o poveste... Asta:
La un colț de stradă, un violonist priceput și iubitor al artei sale cânta... Dar nu așa,... privind blazat trecătorii, ci ”ca dus”: cu ochii închiși, trăind și însoțind sunetul viorii de un nevăzut și tainic zbor al ființei... Și cânta... Și cânta ”ca dus”...
Într-un târziu, ostenit pesemne de atâta zbor, violonistul se opri. Un ropot de aplauze se iscă atunci și, ca întors pe pământ, omul deschise ochii: în jur, lume multă se adunase, iar la picioare, în cutia viorii, se adunaseră bani... Nu foarte mulți, dar nici puțini... Și aplauzele nu se mai opreau.
Aș putea opri povestea aici... Dar, fiindcă despre spirit și măsură vorbeam, propun două continuări:
Dacă violonistul se cunoaște pe sine, iubindu-se, atunci și a doua zi face același lucru... Și a treia zi... Ba chiar e posibil ca alți trăitori ai muzicii să i se alăture, cu toții cântând ”ca duși”.
Mai este însă o posibilitate: aceea ca el, după repetate succese, având ceva strânsură, să își angajeze doi-trei violoniști, salariați; el dedicându-se unor ”binemeritate vacanțe”. Căci, nu-i așa?... A tras destul!...
Salariații cu viori însă nu vor cânta ”ca duși” și nici cu ochii închiși, ci cu privirea țintă la cutia viorii, deschisă alături. Acolo vor privi, în pământ, necunoscând zborul... Vor da chixuri, falseuri, vor scârțâi... Nimeni nu se va mai opri și nici bani nu se vor mai aduna la picioarele lor, deși de acolo ar avea ”procent”...
Bineînțeles că, în această „nedreaptă” situație, după o vreme se vor aduna cu alții ca ei, inițiind un protest stradal, nădăjduind că vreun tătuc sau o mumă - ambii ”ai națiunii” - se vor milostivi să le plătească falseurile, pe măsura lăcomiei. Iar pe un alt violonist talentat, care la colț de stradă va cânta singur ”ca dus”, îl vor considera trădător al muzicii și-i vor sparge vioara...
Adevărul celor scrise este general. Dar... De ce am scris acum toate astea?... Fiindcă, în contextul epidemiei de pestă, UE a interzis exportul mieilor din țările membre.
De remarcat este disprețul cu care marii fermieri, beneficiarii fondurilor europene, ai banilor pentru ”întreținerea pajiștilor” etc... – care bani se obțin prin coruperea funcționarilor! - vorbesc despre ciobanii care își știu măsura: ”O să falimentăm 80% din noi... O să rămână numai ăia care au 100 de oi... Ăia care umblă cu ele!” – zice un reprezentant al nesătuilor, pregătind un protest plăvan la București. Exprimându-și apoi și îngrijorarea că, în preajma Paștilor, mieii vor fi prea ieftini în România, față de cât ar lua ”de la arabi””. Firește, în alte interviuri, necioplitul susținând că el hrănește România.
