Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Dacă Trump, J.D. Vance și Musk ar fi fost personaje în cunoscutul serial american ”Dallas”, cu siguranță ar fi fost detestați de verosul J.R. Ewing – întrupat de Larry Hagman - pentru lipsa lor de carismă, meclele banale și, mai cu seamă, pentru lipsa oricăror scrupule.
Personajul ”disecției” mele de acum este însă acest Chucky cu bărbuță cocoțat în vârful administrației USA: J.D. Vance! Un ins care confirmă întru totul teoriile științifice ale epigeneticii și neuroștiințelor existențiale, loc al dovezilor științifice pentru felul în care copilăria și trauma transgenerațională ”forjează” caracterul adultului de mai târziu.
Victima casei părintești devine așadar adultul purtător al ”cicatricii” traumatismului transgenerațional, concretizat prin structurarea creierului și funcționarea acestuia. Și – atunci când trauma din copilărie a fost gravisimă – uneori și prin înțepenirea fizionomiei celui „lovit de soartă” în cea a copilului de demult.
Că J.D. Vance și-a lăsat oleacă de barbă, spre a părea, cât de cât, bărbat, e cu totul altceva; bărbuța aia neputând ascunde ”păpușa”. Doar trebuie privit cu atenție și, observându-i fizionomia infantilă, cinismul, mândria și satisfacția, asemănarea cu chipul și apucăturile păpușii Chucky devine clară. Dar!...
Dar!... – și asta este esențial! – trebuie înțeleasă și reținută o realitate: el este doar o victimă! Este un inocent și, pentru caracterul său anapoda, nu poate fi blamat și nici condamnat ca persoană, întrucât circuitele sale cerebrale au fost ”formatate” într-o pruncie groaznică, în care a fost mereu nevoit să accepte umilințe, să o încaseze și să se descurce pe cont propriu într-un permanent yo-yo emoțional, vânând cu orice preț ocazii; reacții care s-au păstrat în comportamentul său oportunist de mai apoi.
J.D. Vance a atras atenția publicului larg prin romanul său autobiografic ”Hillbilly Elegy”, o narațiune în care își făcuseră loc sărăcia materială și precaritatea morală parentală. Este de insistat asupra acestui ”hillbilly”, cuvânt desemnând un întreg mediu social reprezentat prin rezultatul său: țărănoiul abrupt, primitiv, ”nedus la biserică”: un soi de inocent prădător. De altfel, un astfel de loc pauper – ca resurse, contacte și educație – este regiunea nașterii și copilăriei sale: un ținut izolat din munții Apalași.
Fără îndoială că, scriind și publicând romanul ”Hillbilly Elegy” – după care în 2020 s-a făcut și un film cu Glenn Close - J.D. Vance a crezut că a dat lovitura. Și, pentru masele de gură cască la ecrane, implicit, cele de alegători precari, chiar a dat-o!... Fusese o demonstrație clară despre ”drum”. Numai că nu strigase J.D. Vance: ”Priviți de unde am plecat și ce sus am ajuns! Asta e America tuturor posibilităților!” Poate chiar a și strigat așa...
Ceea ce bietul și preamândrul J.D. Vance ignora – cum o face și acum – este progresul epigeneticii și al neuroștiințelor existențiale care, prin mijloacele moderne de investigație a funcțiilor cerebrale ”citesc” în creier cu acuratețe, dovedind suportul neurologic al ”păcatului” și originile sale.
Mândria, insațietatea diverselor dependențe – de imagine, poziții politice înalte, de bani, proprietăți etc. – parvenitismul oneros și lipsa oricăror scrupule în atingerea scopurilor își au originea în acea ”hillbilly” casă părintească.
Așadar, scoțând în agora izmenele precarei sale familii – cu o mamă mereu divorțată și dependentă de droguri, cu lipsuri materiale și bunici materni aspri – după ce a stârnit admirația pripiților votanți, el – iată! – dă de lucru cui este atent întru ”desțelenirea” și iertarea caracterului său de azi; ceea ce nu înseamnă și acceptare!
Și mă întorc acum la salutul personajelor care se întâlneau în basmele românești; un salut ce sintetizează unitatea dintre spirit și trup: ”Fie-ți inima după cum ți-e căutătura!”... Păpușa cu bărbuță J.D. Vance o confirmă.
