Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Motto: ”Nu face rău! Că răul se întoarce! Fă binele, că binele nu se întoarce...” - Gheorghe Dinică
Dăruirea cărților și achiziționarea lor de către necunoscuți, urmate de mesajele de la cititori, mi-au adus aminte rostirea duhovnicului Arsenie Papacioc:
”Nu dai din ce ai... Dai din ce ești!”
Deopotrivă, prelegerile pe care, cu prilejul lansărilor de carte, îndrăznesc să le țin mi-au întărit aceeași convingere. Întrucât prin sădirea învățăturii – atât cât eu mă pricep – ea nu se împuținează sărăcindu-mă, ci dimpotrivă: se înmulțește, om cu om și om de la om, născând o bucurie durabilă de o parte și alta. Vorba fiind despre iubire și frăția omului cu toate ființele Pământului: semeni diferiți doar la chip...
Și, între două astfel de ”socializări” – căci tot e la modă termenul – ce poate fi mai bun decât retragerea pe schiuri în purele spații păduroase, copleșite de zăpezi? Cele care și inspiră... Dar să o iau cu începutul...
........................................................................
Pornisem de cu dimineață... Ger... Într-un sat, după curba șoselei, o siluetă ștearsă părea să-mi fi făcut semn din margine. Un semn timid, indecis. Trecusem binișor de ea când mi s-a înfipt gândul: ”Biata bunică! – fiindcă bunică îmi păruse – răbegește și nimeni nu oprește... Ia să mă întorc!”... Am mai rulat o vreme, linia continuă obligându-mă... Dar prea era lungă... ”Fie ce-o fi!... Întorc aici” – mi-am spus și am făcut-o. Rostirea lui Gheorghe Dinică – sosită de te miri unde – pe când executam ilegala întoarcere, m-a făcut să zâmbesc: ”Nu face rău!... Că răul se întoarce... Fă binele, că binele nu se întoarce”.
De la o vreme am zărit-o. Trecuseră câteva mașini, dar nu o luaseră. Ajuns în dreptul ei, am coborât geamul strigându-i: ”Întorc să vă iau... Că abia am trecut de dumneavoastră!”... Bătrânica a râs, adăugând noi riduri feței trecute... Iarăși linia continuă, iarăși vorbele lui Dinică...
Iată-mă cu bunica lângă mine, în vreme ce din difuzoare Sarah Brightman și Jose Carreras tocmai se declarau duios și în gura mare ”Amigos para siempre”.
Cu sacoșa pe genunchi, nici una nici două, bunica m-a întrebat: ”Romina ?...” Era informată, așadar... ”Nu, doamnă... Nu e perechea italiană... Sunt alții: o englezoaică și un spaniol...” ”Da, da,... daaa... Frumos, oricum...” conchise pasagera, în vreme ce scotocea în bagaj... Cu coada ochiului am deslușit: își scosese banii, să-i aibă pregătiți, fiindcă în satul următor voia să coboare.
”Doar nu vreți să mă plătiți! Puneți banii la loc!... Sau e pentru muzică?” – am dat-o eu pe glumă. Femeia mi-a mulțumit. Adânc... Cu ușurare în glas, pomenind ceva despre pensia mică.
”Sunteți pensionară...- am conchis eu... Și ce-ați lucrat?” ”Am numai liceul și am tras la o întreprindere locală. Am vechime mare, că și ani am mulți!” – m-a lămurit pasagera. ”Mulți?... Dar câți?” am iscodit eu... ”Am destui! - rosti ea, tărăgănându-l pe ”am”... - 70”... ”Ooo! – m-am înviorat - Dar suntem de-un leat! La anu’ fac și eu 71!” ... ”Bunica” s-a întors...I-am simțit privirea: ”O fi, dar...” Și mi-a făcut un compliment, continuând: ”De unde sunteți?... Că, după vorbă, nu păreți de pe-aici...” ”Sunt aici de peste 30 de ani... De loc, din Cluj...”
Am tăcut o vreme amândoi, apoi tot ea a rupt tăcerea: ”Și cum de-ați venit aici, la bucovinenii ăștia răi?” Am zâmbit: ”Nu-s răi, doamnă!... Sunt oameni și oameni... Ca peste tot în lume...” ”Domnule, eu aici m-am născut și aici am trăit!... Și știu ce zic. Sunt fuduli și lacomi! Și te fură din picioare!” Pe asta cu furatul din picioare n-o mai auzisem. N-am apucat să mai spun ceva, fiindcă pasagera continuă: ”Nu vedeți ce fac cu pădurile?... Nu le mai ajung banii! Și asta numai după '89... ” N-am contrazis-o. Eram sigur însă că, dacă femeia de lângă mine ar fi trăit în Maramureș, în Apuseni, în Argeș sau Bacău, din bun-simț țărănesc – cel încă nealterat, subzistând încă din fericire! – la fel ar fi vorbit.
Și tot ea a continuat: ”Cum vă cheamă?... Măcar numele mic... ” I l-am spus și, brusc, s-a înviorat: ”Nicolae?!... Numele sfântului binefăcător!... Azi, joia, e ziua pomenirii lui în săptămână... ” Nu știam... Nu mai auzisem de așa ceva, dar mi-a plăcut. Poate că inventase, ca să-mi facă plăcere. Și adăugă: ”Lăsați-mă la blocuri... Le vedeți...” Și iar mi-a mulțumit.
De pe trotuar, zâmbind, mi-a făcut semn cu mâna și eu am conchis: Dinică se înșela...
Dar binele zilei abia îmi începuse.
........................................................................
Pe urmele tăiate la urcuș, schiurile coboară lin, stârnind un foșnet alb... E o plutire catifelată, tulburând cu blândețe încremenirea tăcută a codrului sub zăpezi.
Ici și acolo, urme de sălbăticiuni. Noaptea geroasă le mișcase de prin cotloane... Cerbi, ciute, căprioare, mistreți, vulpi și jderi își împleteau trecerile cu lunecarea mea... Ba chiar și un lup singuratic m-a onorat cu amintirea înfometatei sale plutiri...
Pâraie susurând sub ghețuri, croșetând diafane dantele pentru rochia de mireasă a Crăiesei Zăpezii...
E bine...
