George

Nicolae Romulus DĂRĂMUȘ

Sunt în viață momente când vestea stingerii unui om sfidează firescul și refuzul realității generează o rațională revoltă: ”Cum?... De ce?”... Și e știut: trebuie să treacă timp până când el, timpul, vindecă ceea ce rațiunea nu poate. Și tot timpul este cel care aduce împăcarea. Și, odată cu ea – greu cuvânt!…: bucuria recunoștinței că omul a făcut parte din destinul tău, că te-ai bucurat de viață, cu el și alături de el.

Recunoștința, printre altele, și asta înseamnă. Și asta înseamnă recunoștința, dar nu numai!…

Așa simt acum, când George, fără voia lui, ne-a părăsit… Și m-a părăsit.

Nu ne revedeam prea des, dar când o făceam – voit sau întâmplător – reluam viața de unde o lăsaserăm; înnodam comunicarea cu firescul celor care se știu ”pe de rost” și care o întrerupseseră ieri sau cu un ceas înainte. Era semnul și garanția unei cospiritualități adevărate și vechi; marcă a prieteniei, fără de care iubirea nu ființează.

Ne cunoscuserăm în Botoșanii anului 1987: el, tânăr și cu vocație absolvent de silvicultură, eu, medic la un spital regional, printre altele, preocupat de… de multe: de scris, de chitară, de umblet codrean pentru fotografierea sălbăticiunilor, de pescuit și – mea culpa! – la acea vreme și de vânătoare. Pe George cunoscându-l în biroul asociației județene de vânătoare și pescuit: era șef.

Atunci, la prima întâlnire, iute ne-am găsit vorbele. Iar în el, contrar așteptărilor și experienței altor contacte cu silvicultori, nu am găsit deloc fericirea focului de armă. Așa a fost și așa a rămas George.

Auzisem pe atunci că în nord, în ținutul Darabanilor, se pripășiseră elani din Rusia, iar eu ardeam de nerăbdarea de a vedea și fotografia acest animal maiestuos, părând coborât din vremi imemoriale. Tot atunci se iscaseră între noi povestiri și povești care, deși păreau vânătorești, erau pătrunse de viață și prețuirea acesteia: ”râul, ramul”, elanul și câte altele, devenind eroii fanteziilor noastre pe care, ce-i drept, Prutul - cu avații săi cât brațul - și zăvoaiele colcăind de căpriori, mistreți, iepuri, vulpi și păsăret, se îngrijeau să ni le aprindă.

După vreo doi ani viața ne-a despărțit. Așa credeam, până când – culmea! – ne-am reîntâlnit în același oraș: Gura Humorului. El, șef al ocolului silvic, eu, medic la spitalul urbei. Și iar ni s-au împletit pașii... Și, mai cu seamă, cuvintele.

Aceiași eram și totuși alții... Și, pe nesimțite, știutul ”La început era cuvântul” ne-a luat în stăpânire, grație iubirii pentru viață ca adevăr, valoare în sine și frumusețe, sub toate formele manifestării sale. Asta și grație multor cărți: descoperite și recomandate reciproc. Și iarăși, deși nu ne revedeam des, vechea noastră cospiritualitate ne proiecta de fiecare dată în binecuvântata stare, de parcă ne revăzuserăm ieri.

Și așa a fost până acum, când am primit vestea.

Scrisesem mai înainte: ”Și asta înseamnă recunoștința, dar nu numai!”, întrucât mereu față de cei dragi nouă și care, deopotrivă, ne iubesc: părinți, prieteni - ”oameni iubiți”, într-un cuvânt – ne cam permitem să pierdem timp…

Ne permitem să ne spunem ”Mai este!...”, ocupați cu importantele noastre nimicuri cotidiene, în loc să îi căutăm. Să îi căutăm, spre a ne bucura de viață împreună, spre a împărtăși bucuria care, doar împărtășită e deplină… Mereu și mereu amânarea lui ”Mai este!...” Până când nu ”mai este!”... Pentru împărtășirea asta trebuie curaj!

Și îmi vin în minte – a câta oară?! – patru versuri scrise de un alt vrednic prieten stins mai demult:

”Degeaba coroane superbe,

Degeaba covor de verdeață,

Degeaba șiraguri de jerbe:

Dați florile celor în viață!”

............................................

În memoria lui George Teodor Nastasi, silvicultor sucevean de vocație