Nicolae Romulus DĂRĂMUȘ

Imaginea însoțitoare ilustrează asaltul vârfului Everest pe vreme de noapte, când riscul de avalanșe e mai redus.

Alte imagini de zi, cu șirul indian al temerarilor plătitori, om lângă om, fac înconjurul lumii virtuale.

Printre reperele traseelor consacrate se află zeci de cadavre înghețate, unele zăcând ”la conservă” de zeci de ani... Și cadavrele poartă nume consacrate și impersonale, comunicate celor de acasă și în tabere: ”Am trecut de <bocancii roșii>”, ”... de <hanoracul albastru>”...

În urcuș se întâmplă ca un om din șir să cadă epuizat, în vreme ce pasionații trec pe lângă el, spre nimicul gloriei din vârf... Pe nefericit îl așteaptă congelarea... Pasionații nu se opresc, nu îl ajută, nu se întorc din drum cărându-l în spate, căci s-au pregătit ani de zile, alți ani au așteptat permisele ascensiunii și au cheltuit banii grei ca să ajungă acolo; firește, cu rare și omenoase excepții...

Alpinismul extrem de azi este una dintre expresiile negăsirii de sine; a ”umbrei” (C.G. Jung), una dintre dovezile comportamentale ale unor grave și ireductibile tulburări de personalitate, stridentă probă a lipsei iubirii de sine și față de alții - familie, prieteni etc. - a foamei de imagine... O dependență autodistructivă - ca multe altele - devenită hipertehnicizată industrie; ca multe alte industrii ale falselor sporturi. De aici și ”nesătulia” temerarilor care, după dopamina unei victorii, vor altă neurosecreție de același fel - căci binele dopaminei dependenților ține puțin!... - strângând ”opt-miari” și lăudându-se cu palmaresul…: precari producători și consumatori ai propriei glorii.

Altcumva și pe șleau spus, o ființare fără sens, fără rost și lipsită de orice urmă de iubire, empatie, compasiune și de generozitate.

Pentru nicio cauză amplu generoasă, necesară și urgentă, acești indivizi nu și-ar sacrifica banii și nu și-ar risca viața!... Așadar, doar un alt aspect egolatric - din nefericire, admirat și la modă - al zicalei cu ”baba care se piaptănă” în vreme ce țara, Terra ard sub multe și tragice aspecte.

Un fan al acestei morți de elită ar putea spune că oamenii cu pricina sunt curajoși... Nicidecum!...

Curajul e altceva: e linia de mijloc a atitudinii și acțiunii cu sens și - uneori... - cu jertfă iubitoare, aflată între lașitate și temeritate; ultima - caracteristică acestor falși performeri - mai fiind numită și nesăbuință...

Despre nefericiții morți în astfel de bravuri vide, destui sunt fanii care, deși nu și-ar dori-o, spun: ”Măcar a murit făcând ce-i place!”... Da: așa se sting sau se mutilează ireversibil majoritatea dependenților - de alcool, de droguri - și deopotrivă diverși alți bieți negăsiți ai sporturilor extreme: de la luptătorii în cușcă și piloții curselor motorizate, la zburătorii cu ”wingsuit”. Sunt oamenii care, neavând ce oferi, nu au ce pierde.

Cele scrise până acum nu înseamnă condamnarea și învinovățirea cuiva la grămadă, ci e doar constatare.

Niciodată un ”om mare”, aflat în propria vocație - un talentat creator adică - nu va face așa ceva: un bun și pasionat pictor, scriitor, compozitor, grădinar, interpret muzician, chirurg, biolog, patiser… sau dedicat dascăl. Și lista celor care, iubindu-se, creează și dăruiesc altora ”operă”, bucurându-se și bucurând, este neîncheiată... Sunt cei cărora familia – în primii ”șapte ani de acasă” până spre pubertate – le-a dăruit iubirea; sunt adulții care, beneficiind de atenția părinților, s-au dezvoltat potrivit ”talanților” personali, devenind cei ce erau meniți să fie, făcând ceea ce erau meniți să facă, spre propriul folos și folosul tuturor întru viață, adevăr, bine și frumos.

Karma este știință, nu un ceva cețos, ezoteric, iar epigenetica și neuroștiințele de dată relativ recentă dovedesc asta.