Nicolae Romulus DĂRĂMUȘ

Sunt vreo șapte ani de când, în plenul Senatului, zapciul armean a conchis: ”Toate astea, cotețele, brazdele, grădinile, stânele și atelierele din fundul curții produc produs intern brut, dar nu produc și impozite. Producția din gospodăriile populației ajunge la peste 20% din PIB, fără să producă niciun leu impozit la stat”.

Dându-și seama că a făcut-o lată, a dat apoi s-o dreagă, scufundându-se și mai abitir: ”Nimeni nu spune că la țară nu trebuie să crești găini, dar e bine să aibă atâtea găini încât să vândă ouăle și cu banii pe care îi ia să cumpere magiun de la cel care face magiun. Trebuie să ieșim din această capcană arhaică în care oamenii se izolează și trăiesc într-o cultură cronică a sărăciei”.

Dincolo de gramatica ciumpăvită a primei fraze, omul nu înțelesese că pleda exact pentru ”cultura sărăciei”… Triumfător, s-a uitat apoi la sală, având senzația că a inventat gaura din țeavă. Așadar...

De când a apărut pe scena publică, pe Varujan - fecioru lu’ Vosganian ăl’ bătrân - l-a trădat însă uitătura. Piezișă, lunecoasă, șăgalnică…

Consistența spirituală i-au arătat-o deopotrivă timbrul vocii scoase ”din gât” - nu ”din piept”, de unde se rostește hotărât adevărul - și mai ales mlădierea involuntară a cuvintelor, care mereu par să miște din șolduri.

Dacă ”Moara cu noroc” ar fi fost scrisă de condeierul Varujan Vosganian, cu siguranță că toate personajele ar fi supraviețuit, trăgându-și cu ochiul. Nicio remușcare, nicio căință, nicio sinucidere!... Fiindcă, la demnitate, omul Vosganian găsește întotdeauna o alternativă rentabilă.

Să ni-l închipuim așadar jucând alt rol. Care?... De pildă, după cel de zapciu,… zic și eu: unul de hangiu; cu un șorț peste pantaloni, unul cu buzunar mare… și nu prea curat. De șorț zic… Stând ușor aplecat – cu unsurosul său zâmbet - dincolo de tejgheaua unui birt. Da… Să ni-l închipuim alergând pe la mese, servind cu grăbită gudurare clienții, ca mai apoi, chircit sub tejghea, să numere strânsura frecându-și mânuțele fericit.

Poate se vor milostivi vreun scenarist și vreun regizor, de îmbătrânitul fecior în casă al ăstei curve de politici... Că ar fi păcat de irosirea unui asemenea talent. Fiindcă, orișicât, are și el o vârstă.

Dar, să nu uit!...

Până una-alta, rolul vieții acestui mlădios pare să fie unul în care ”s-a ales” de curând: cel de președinte al Uniunii Scriitorilor din România.

Acum să vezi strânsură!... De la adunătură. Adunătura care l-a votat.

Hmm!... Poate nu am fost destul de clar:

Am scris că rolul vieții lui pare să fie cel de președinte al condeierilor, nu cel de scriitor!... Pentru adevărul cu pricina, mai sugestivă este însă o anecdotă…

Zice-se că un ins vindea la iarmaroc trei papagali: unul verde, unul roșu și altul cenușiu. Întrebat de preț, a explicat: cel verde vorbea, drept care costa 100 de lei, cel roșu scria, de aceea costa 200… De îndată, logic, cumpărătorul a înțeles de ce al treilea era mult mai scump și rosti: ”Presupun că cenușiul știe și să vorbească, și să scrie!…” ”Nici vorbă!” – a explicat vânzătorul, continuând: ”Nu știe nici una, nici alta!... El e șeful celor doi!”