În urmă cu mulți ani, ”pe vremea lui Ceaușescu”, începusem să scriu la o revistă. ”Vânătorul și pescarul sportiv” se chema revista.
Abia după o vreme am observat că nu scriam despre isprăvi halieutice ori cinegetice, ci despre natură. Și a trecut altă vreme, destulă, până să conștientizez că eu voiam de fapt să mă achit de o datorie; lucru pe care, deși mă străduiesc zilnic, nu l-am reușit nici până în ziua de azi. Dar măcar m-am înțeles:
Celei care îmi dăruise neprețuite bucurii încă din pruncie – Marea Lucrare Divină – după puterile mele voiam să îi întorc ”serviciul” fiindcă , pe zi ce trecea, ”corola de minuni a lumii” era sistematic ”rentabilizată” de semenii mei – oare?... - transformată în bani, adică.
Mai apoi, cu prilejul descoperirii unui braconaj de urs „la nivel înalt” - eroul fiind un prim-ministru bine nutrit, vânător cu glăscior de clapon – am început colaborarea cu ”Cotidianul” – un ziar estetic paginat și cu ”Academia Cațavencu ”, publicații care mi-au găzduit îndelung timp rubrici ”de mediu”.
Era vremea ziarelor și revistelor de hârtie, electronicul nefăcându-și loc în redacții, iar în viața mea nici atât; întrucât trebuie să recunosc: mă încăpățânam să folosesc o mașină de scris ”clasică” – ce-mi cânta sub degete – și nu părăsisem nici aparatele mele foto ”pe film”, cu care alergam după sălbăticiuni.
Totul a mers până când într-o zi, Mircea Toma – de la „Academia Cațavencu” (cea inițială!) – mi-a povestit despre cazna la care îl supuneam pe secretarul de redacție, Gabriel Drogeanu – minunat om și prieten mai apoi!, prin trimiterea foilor mele A4 dactilografiate, cu ștersături și corecturi. Și a trebuit să îmi pensionez mașina de scris. Faptul nu s-a întâmplat însă dintr-o dată fiindcă, grație fiului meu mezin aflat în clasa a V-a, mașina a mai țăcănit luni de zile, el îngrijindu-se de viața electronică a slovei mele și de trimiteri.
Publicațiile, pe-ncetul, au prins și ele viață virtuală, moment în care iluzia cospiritualității și rezonanței cititorilor mi s-a spulberat.
Pe lângă elogiile primite, deloc puține, comentariile publicului acopereau însă și o largă gamă de ofense și injurii... Hmm!... Deci așa stau lucrurile?!... Trebuie să-mi întăresc stomacul, mi-am spus și am continuat. Ba mai mult – atunci când vituperările întreceau măsura – îmi impusesem un principiu: ”Nu răspunde prostului, că te pomenești conversând cu el!”.
Prin bunăvoința unui om care avea să îmi devină prieten – Valentin Zaschievici, pe atunci redactor-șef adjunct la ”Jurnalul Național”- am primit invitația de a scrie acolo. Și rubrica săptămânală intitulată ”Eco-fabule” a mers câțiva ani. Doar că între timp înțelesesem o realitate esențială: aceea că argumentele raționale ”pro natura”, deși înțelese de mulți, nu schimbau conștiințe. De aceea, spre deosebire de amestecul de sarcasm și rațional potrivit textelor din ”Academia Cațavencu”, scriind ”Eco-fabule” am apelat la resortul emoțional. Înțelesesem că, doar trecând mesajul „pro natura” prin inima cititorului, acesta ajunge și se cantonează în conștiința lui, având remanență.
Câteva cărți cu povestiri publicate între timp, urmate de descoperirea eco-literaturii străine - cu pionieratul lui Romain Gary prin ani ’50 cu romanul ”Rădăcinile Cerului” – aveau să îmi întărească convingerea bunului drum. Dar!... În ciuda insistențelor unor prieteni, ideea de a-mi face o pagină de facebook îmi rămânea străină. Asta până când, în 2016, unul dintre ei mi-a bătut la ușă: ”Gata!... Ți-am făcut pagină pe facebook!... Haide să-ți arăt butoanele!”… M-am supus. Apoi, cu știuta timiditate a celui neînvățat, mi-am făcut ucenicia. Dar abia acum a venit surpriza!... Buna surpriză, fiindcă o sumedenie de necunoscuți mi-au „cerut prietenia”, însoțind-o cu mesajul ”În sfârșit, ați apărut!”… Iar eu m-am bucurat.
Drept care, din pagina mea de feisbucluc – căci și așa-i zic – cu rare și mici excepții civice, am făcut tot o publicație ”pro natura”; o pagină mai mult sau mai puțin literară: textele – în majoritate – fiind destinate fie unor cărți, fie rubricii ”Ecologia iubirii și viceversa” găzduită acum de ”Monitorul de Suceava”. Prin ele străduindu-mă să arăt ceea ce cred că este un sens necesar și urgent: frăția omului cu toate cele din Marea Lucrare Divină; loc în care el, ca ”primus inter pares” – ”primul dintre egali” este răspunzător de soarta vieții pe Terra.