Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Că respectul și iubirea nu puteau ființa într-o relație, așa cum pretindea lozinca din titlu, simțisem de când am văzut-o. Ambele – respectul și iubirea – presupunând puntea semnului ”egal”.
Foarte tânăr fiind, intuisem dizarmonia stării unde exista și era acceptat stăpânul, însă a trebuit să treacă mulți ani spre a-mi înțelege neînregimentarea asta, precum și iuțeala răspândirii acestui concept ”pozitiv” în ziua de azi; deopotrivă, ani au trecut spre a desluși limpede ”mecanismele” neuro-psihice aflate la originea exploziei în masă a relațiilor fundamentate pe sete de putere și ierarhii de poziție, unde supunerea unuia de către altul sau a unora de către alții făcea legea, paradigma traiului în ”a avea” – mult și ”de toate” cu orice preț - învăluindu-i pe toți.
Grație unor cărți – implicit autori – ocupându-se îndeaproape de noua știință a epigeneticii și de răspândirea descoperirilor din neuroștiințe, am simțit irepresibilul îndemn spre recapitularea propriei vieți, a suișurilor și coborâșurilor, a drumurilor spre lumină sau înfundate. Iar cursul vieții, cu etape marcate de periodica și abrupta lepădare a unor nocive și fragile învelișuri - asemenea straturilor unei ”matrioșka” - prin paginile pomenitelor cărți mi s-au arătat drept consecința copilăriei, unde ”cei șapte ani de acasă” fuseseră cheia pornirii, a rămânerii și – după scurte rătăciri – cheia reîntoarcerii la fericirea dintâi: starea de ”a fi”… Și de a fi fericit. Recapitulând așadar, am înțeles că atunci, demult, am fost norocos.
A fost contextul în care mi s-au conturat două entități opuse și responsabile de tot și toate: familia crescătoare (”bunicească”, parentală) iubitoare – tot mai rară și marcată de comportamentul integru – și familia crescătoare disfuncțională – tot mai răspândită și marcată de comportamentul cameleonic.
O digresiune de ordin științific se impune aici, privind funcționarea creierului la copilul între 1 și 7 ani, datele fiind furnizate de electroencefalogramă.
Ei bine, spre deosebire de adult, creierul copilului aflat în vârsta amintită funcționează aproape exclusiv prin undele cerebrale ”theta”: undele stării de imaginație și de hipnoză. De aceea el poate lesne călări o mătură simțind zdruncinarea unui cal, poate mânca nemaipomenite supe din farfurioare goale, precum și ușor evadează – trăind-o! - în lumea basmelor și poveștilor. Dar!... În paralel, aflat în starea de ”hipnoză” fără hipnotizator, creierul copilului ”descarcă” în el, fixându-le! - fără cântarul conștiinței (care se dezvoltă lent și mai târziu) – toate apucăturile celor din jur: bune și rele, ele definindu-i felul de a fi, ca adult. Adecvat îmi pare termenul francofon al acestui fenomen activ: ”télécharger” - ”a încărca de la distanță”. De aici până la efectele durabile psiho-comportamentale ale familiei iubitoare sau ale celei disfuncționale e doar un pas.
Drept care, cu riscul redundanței, subliniez dezorientarea la care e spus copilul – un adevărat yoyo emoțional - dacă observă că într-un fel vorbește și se poartă tatăl cu mama sa și într-alt fel cu vecina… Deopotrivă, dacă observă aceleași variabilități comportamentale la mamă… Mai mult: el poate remarca faptul că mama sau tatăl se poartă diferit cu fratele sau sora sa, față de felul în care îl tratează pe el… Iar când e vorba de unii total străini, atitudinea părinților i se arată și mai ciudată: dinaintea unui polițist care bate la ușă sau în fața unui musafir. Și nu mică este nelămurirea copilului sub șapte ani când, după plecarea musafirului primit prin ”Bine ați veniiit!... Poftiiiți, la noi!”, își aude mama: ”Da’ cine dracu’ l-a adus și pe ăsta?!”… Iar consecința acestor inconstanțe – întrupând comportamentul cameleonic, în funcție de interes, dar lipsit de respect – este reproducerea lor în felul de a fi al adultului de mai târziu; adult care, simțind frica, va înțelege că lumea e făurită din stăpâni și supuși, el însuși devenind – după caz, situație și interes – supus sau stăpân. Felul în care părinții cameleonici ignoră talentele propriului copil, nedezvoltându-le, dirijându-l anapoda, obligându-l la compromisuri sau lăsându-l „în plata Domnului” - deși ei cred că ”îi dau de toate” - e un alt trist subiect.
Dimpotrivă, petrecerea primilor șapte ani într-o familie cu comportament integru – unde părinții (sau bunicii) se poartă la fel ”cu domnii și cu cerșetorii”, însemnând iubire – este garanția siguranței de sine a norocosului care, deschizând ochii acolo, ca adult își va deschide mintea întru respect și iubire și își va dezvolta ”darurile de la Dumnezeu”. Fericirea neavând nevoie de alt nume. (va urma)
