”CLIENTUL NOSTRU, STĂPÂNUL NOSTRU!”, UN TOXIC SLOGAN

Nicolae Romulus DĂRĂMUȘ

Episodul IV

Am mai spus-o: când am văzut lozinca din titlu într-o frizerie era ”pe vremea lui Ceaușescu”. Nu îmi plăcuse defel… Nu mă simțisem deloc stăpân pe frizer și, dacă aș fi fost în locul lui, aș fi dat-o jos. Nu găsisem că, acolo unde se afla un stăpân, putea ființa respectul - așa cum părea să pretindă autorul scriiturii - pentru mine respectul fiind altceva: o stare unde semnul ”egal” făcea puntea.

A trecut ceva timp și mereu observam că noțiunea de stăpân îmi venea în minte ori de câte ori aveam de a face cu ierarhii; școlare ori profesionale în care, prin simpla sa așezare pe un fotoliu mai înăltuț, cineva îmi pretindea supunere și  ascultare. Drept care, dacă felul de a fi al individului era lipsit de respect, indiferent de vârstă și funcție, iute întorceam foaia… Dar nu prin vreo impertinență, ci prin rostiri potrivite și… basta. Culmea este că, deși unii binevoitori prudenți se îngrijiseră să îmi spună că voi ”avea necazuri în viață”, prevederile lor nu s-au adeverit vreodată, iar gustul stării aceleia – pe care mai târziu aveam să o înțeleg ca libertate – mă cuprinsese iremediabil și din ce în ce.

Mi-au trebuit însă mulți ani până când să îmi explic originea acestei neînregimentări, găsind în ea totodată și sorgintea valului de rele ale acestui timp, val deasupra căruia tot mai puțini se ridică: valul de adversitate și ostilitate, de egoism și neajutorare a aproapelui, de violență și răzbunare, de cameleonism moral, menit înrobirii celuilalt și satisfacției personale chiar cu prețul suferinței cuiva. Într-un cuvânt, valul nefiresc unde iubirea – deși clamată și reclamată pe toate drumurile – rareori își are locul, fiind substituită prin frică. Iar originea valului se afla în dispariția celor ”șapte ani de acasă” –  sintagmă binecunoscută, fundamentată pe bunul-simț, pe atenția și iubirea părintească; o dispariție treptată în ultimii vreo 60-70 de ani, iar de vreo 30 -40, precipitată ”în cascadă”. 

Sintagma, deși prezentă pe mai toate buzele, conține doar o observație empirică, ea nevenind cu datele științei moderne care să explice efectul bun, binecunoscut de secole, dar azi atât de zdruncinat. Și a trebuit ca epigenetica în conlucrare cu neuroștiințele să dovedească ”formatarea” creierului adultului de mai târziu – caracterul adică - strict în amintitul interval de 7 ani, când copilul se află în contact nemijlocit cu ”cei care îl cresc”: familia sau – în ziua de azi – sistemul.  Da, sistemul, căci părinții acum sunt ocupați… Ocupați amândoi: cu cariera, cu câștigul și cu te miri ce alte zbateri cronofage spre „a avea de toate”, de la imagine, la strânsură diversă. Consecința fiind aceea că, de la vârsta de doi ani, copilul doar petrece noaptea acasă, crescătorii fiind alții.

Este momentul în care mă văd obligat să pun pe tapet noțiunea de ”comportament parental unic” sau „integru”; o noțiune relativ necunoscută și a cărei definire cred că poate fi mai lesne făcută prin opusul ei: ”comportamentul parental cameleonic”...

Așadar, în intervalul primilor șapte ani de viață - când creierul copilului absoarbe precum o sugativă ”tot ce vede și aude”, dar fără să beneficieze de selecția conștiinței - el poate lesne observa că într-un fel vorbește și se poartă tatăl cu mama sa și într-alt fel cu vecina… Deopotrivă, observă aceleași variabilități comportamentale la mamă… Mai mult, el observă că mama sau tatăl se poartă diferit cu fratele sau sora sa, față de felul îl tratează pe el… Iar când e vorba de unii total străini, atitudinea părinților i se arată și mai ciudată: dinaintea unui polițist care bate la ușă sau în fața unui musafir. Și nu mică este nelămurirea copilului sub șapte ani când, după plecarea musafirului primit prin ”Bine ați veniiit!... Poftiiiți la noi!”, își aude mama: ”Da’ cine dracu’ l-a adus și pe ăsta?!”

Așa se face că, fără să memoreze și să își lămurească diferențele, copilul mic simte frica și nesiguranța casei părintești care i se imprimă ca ”fel de a fi” și învață că, pe lumea asta, sunt stăpâni dinaintea cărora e bine să se închine, existând totodată și supuși, pe care îi poate domina și controla… Acești primi ”șapte ani de acasă” definind în adultul de mai târziu caracterul său cameleonic, oportunist, unde tensiunea ”scanării” ambientului social, a situațiilor în funcție de interes și frică, prin consumul energetic și furtunile neuro-hormonale extreme, de la un anume moment al vieții îi vor genera boli. Sunt bolile de stres ale traiului în paradigma lui ”a avea”. (va urma)