”CLIENTUL NOSTRU, STĂPÂNUL NOSTRU!”, UN TOXIC SLOGAN (III)

Nicolae Romulus DĂRĂMUȘ

În urmă cu vreo câteva săptămâni, o fostă pacientă – nu tocmai jună – îmi imputa pe feisbucluc: ”Noi am sperat că veți rămâne să ne îngrijiți sănătatea!… Dar talentul dumneavoastră era altul”… Și, când i-am cerut lămuriri, mi-a răspuns sec: ”Am auzit că era scrisul, cărțile”.

Sunt 23 de ani de când am renunțat la practica oficială a medicinei interne, dar astfel de mesaje încă îmi parvin… Iar ele conțin un straniu și contradictoriu amestec: regretul pacientului pentru calitatea unui serviciu trebuincios lui – semn de apreciere… - și, concomitent, devalorizarea calității de medic, fiindcă – vezi bine… – talentul meu ”era altul”…

Fapt cert este că, de multă vreme, mai cu seamă în întâlnirile întâmplătoare, răspunsul meu a ajuns unul standard: ”Ați deschis vreodată o cutie cu triunghiuri de brânză topită?... Unde fiecare bucată e altcumva: cu smântână, cu șuncă, mărar ori cu te miri ce alte condimente?…”

Și, cum de regulă omul răspunde afirmativ, eu continui: ”Ei bine, foarte probabil că dumneavoastră preferați doar pe unul dintre produse: pe cel care vă place și de care simțiți că aveți nevoie… Ceea ce nu înseamnă că celelalte variante nu există, de folos fiind altora… Cam așa e și cu mine. Nu mai practic medicina internă în cabinet din mai 2001, dar asta nu înseamnă că din acel moment am uitat-o brusc și nu o mai practic,… pentru unii pacienți: prieteni și cunoscuți… Pe alese, evitând ”clienții”… Dar, cum pentru dumneavoastră eu sunt doar medic, celelalte priceperi ale mele – din care nu consumați – vă rămân străine, eventual doar auzind de ele; căci nu vă trebuie. Ele însă îi bucură pe alții, bucurându-mă totodată și pe mine. Cum a fost și cum mi se mai întâmplă și cu medicina…”

Ajuns aici, trebuie să o spun: după o astfel de explicație, adesea fața omului trădează perplexitate, fiindcă – presupunând și păstrând proporția – dacă prin te miri ce scriere sau eroică acțiune personală – aș fi salvat Terra de la încălzirea globală și speciile de la ”a 6-a extincție” – isprava mea, necunoscută lui, îl lasă rece; mintea sa neputând cuprinde ideea concomitenței unei priceperi – cum e medicina alopată – cu altele, de la literatură la desen, de la fotografie la te miri ce sport. Nu!... Pentru clientul majoritar, individul aflat în serviciul său nu e om complex și complet, ci o meserie consfințită de diplomă; medicul fiind doar un ”tinichigiu de carcase-n viu”. Percepția pacientului fiind exact rezultatul nedezvoltării propriilor talente, el însuși identificându-se doar cu o meserie:  instalator, profesor, coafeză, ofițer etc.

Și nu pot acum să nu îmi mărturisesc recunoștința față de părinții care s-au îngrijit mereu să mă bucure cu ceea ce eu numesc „instrumente spirituale”: obiecte menite cultivării înclinațiilor de copil, la care au fost atenți: cărți, un aparat foto și laboratorul complet, creioane de desen, o chitară, o mașină de scris… Ba chiar îmi amintesc cum, nu prea demult, tatăl meu - aflat la 93 de ani – știindu-mi umbletul prin codri, mi-a spus: ”Deschide dulapul… La ușa dinspre geam… Am pus acolo un binoclu pentru tine…”. Eu, cadorisitul, tocmai trecusem de 62, iar el, la puțin timp, s-a stins.

Revenind însă la acel 7 mai 2001 – când „am închis” – și mai cu seamă la cei câțiva ani dinainte… Fuseseră anii heirupistei reforme sanitare, unde – prin devotamentul lingăilor politici Suceava devenind ”județ pilot” - brusc eu m-am trezit patron… Și, tot brusc, pacienții mi-au devenit clienți; ”Clientul nostru, stăpânul nostru!” instaurându-și în medicină dușmănoasa amiciție, cum e și firesc să se întâmple acolo unde unul se crede stăpân; adevăratul stăpân al tuturor fiind banul.

Mai mult…: deși, ca internist, pe mine nu mă privea, o nouă, anapoda și înrobitoare titulatură fusese impusă în medicină, medicul de circumscripție devenind ”medic de familie”… Rezultatul fiind acela că fiecare client – pe unul și același purtător de halat – a început să îl considere posesie: ”medicul meu”. Și, cum banii – proporționali cu numărul de ”înscriși pe listă” – au tentat, nu cred că vreun medic de familie a înțeles de la început diminuarea și înrobirea propriului statut. Cert este că – una peste alta – Jurământul lui Hipocrate fusese făcut harcea-parcea, cum tot harcea-parcea apăreau din buzunare și banii cumpărători… Și mare caznă era – mai cu seamă pe capul asistentului meu – un om „pâinea lui Dumnezeu” – să explice tuturor celor sosiți că ”De azi suntem privatizați… Trebuie să plătiți… Nu mai e ca până acum…”. Cabinetul rămăsese în același loc – Policlinica, iar miile de pacienți anuali - majoritatea cunoscuți, cum e în orașul mic - primeau dușul veștii cu destulă uimire… Nu mai puteau veni direct, ca până în urmă cu puțin timp: ori bani, ori ”trimitere”…

Am crezut mereu – cum cred și în ziua de azi – că trebuie să fii ceea ce ești menit să fii. Și să faci ceea ce ești menit să faci cu drag, câtă vreme ți-e drag… Iar pentru asta, cultivarea ”talanților” e cheie.

În acel decisiv 7 mai 2001 – nu pot nega – un amestec de curaj și frică m-a pătruns… Scriam în presă, aveam publicate două cărți… Dar viitorul îmi era, totuși, substanțial necunoscut… Iar câte cineva întâlnit întâmplător, aflând că ”am închis”, mă aborda: ”Am auzit că ați renunțat la medicină... Dar,… arătați bine!”… Pesemne că se aștepta ca, după o astfel de decizie nebunească, să mă vadă descheiat la nasturi, cu părul vâlvoi și cu ochii rătăciți, ieșiți din orbite…”

La o stridentă rătăcire însă asistasem: cea a decidenților politici cu comportament cameleonic, mostre dintr-o masă substanțial majoritară de aceeași calitate morală. Nu o bănuisem… Unde se afla originea acestui fenomen gravitând în jurul lui „a avea” urma să înțeleg ceva mai târziu.

(va urma)