Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
La spitalul din Gura Humorului venisem ”la cerere” în ianuarie 1989, atras de darul natural al Bucovinei: un rai al miniexpedițiilor mele, unde aventura halieutică se îmbina cu drumeția și fotografierea sălbăticiunilor, loc al bunelor surori: contemplația și meditația.
Alternativ, lucram pe secția de interne și în policlinică, iar până în decembrie 1989 - ale cărui evenimente pluteau în aer, țările vecine precedându-le faptic - cunoscusem destulă lume din zona rămasă necolectivizată; cum s-ar zice, ”oameni la locul lor”: crescători de vite, agricultori, mineri, muncitori la o filatură, tâmplari, croitori, cofetari, ”cadre medicale”, pantofari, ”lucrători în comerț”… Firește, unii și mai betegi pe ici pe acolo, însă nu peste măsură și nici mulți.
Ei bine, doar după câțiva ani de la ”eliberare”, în cabinet au început să îmi intre tot mai numeroși cunoscuți, majoritatea tineri: tineri, dar îmbolnăviți.
Cutare gospodar – pe care-l știam priceput la vite – își făcuse o pensiune... Ținea și vitele, spre a oferi turiștilor produse naturale, că ”Asta cer ei!”, dar mi se plângea: alergătura pentru aprovizionare cu ”de toate”, actele necesare, apoi ”Dom’ doctor, mă omoară controalele: SANEPID-ul, <garda>, pompierii... Și toți vor bani!... Ciubuc!... Iar turiștii-s neciopliți… Unul mi-a crăpat scoica wc-ului și fiul său mi-a spart nuci pe masa furniruită!...” Acel ”mi-a” reflexiv îmi spunea multe despre suferință: parcă simțise pe propriul trup loviturile… Alt localnic – până de curând vânzător la ”aprozar” - își făcuse câteva magazine. Intrasem într-unul dintre ele: strâmt, cu mărfurile claie peste grămadă, semn de disperată lăcomie și dispreț pentru client!... Și pe el îl omorau grijile… Altul, altul și… altul…: toți ca ”trași la XEROX”…
Mi se contura, asemenea unei cascade a ambițiilor amestecate cu neputință, ”patologia liberului întreprinzător”, cu evantaiul bolilor de stres: obezitate, hipertensiune arterială, diabet, cardiopatie ischemică, accidente vasculare cerebrale, arteriopatii și ubicua ”glandă” – cum numea câte-o gospodină tiroida.
Și, dinaintea tuturor asalturilor, eu mă încăpățânam cu ”sfatul medicului”, urmat de nevindecătoarea mea rețetă. Iar sfatul era simplu: îi explicam omului că își pusese pe cap ”o pălărie prea mare”, că își părăsise priceperile, putințele, ”talantul”, de dragul planurilor, al unui închipuit și uriaș câștig… Dar cu ce preț!... Iar lozinca bine-cunoscută ”Clientul nostru, stăpânul nostru!” – zărită pe vremea lui Ceaușescu într-o frizerie – mi se zvârcolea mereu în minte… Doar că, pe zi ce trece, înțelegeam tot mai bine cum stăpânul tuturor – clienți și stăpâni înlănțuiți - era de fapt banul.
Mai demult, într-o carte hărtănită dintr-un anticariat și intitulată ”Karma”, găsisem o anecdotă potrivită. Zice-se că un tânăr medic, stins devreme, ajunsese la judecata din Cer. După modelul Sfinților Fără de Arginți Cosma și Damian, fusese un medic corect, neinteresat de bani, ajutând cu leacuri pe toată lumea. Spre surprinderea lui însă, Atotputernicul l-a trimis în iad. Iar la protestul său explicația a venit cu glas de tunet: ”Da, doctore!... I-ai ajutat, dar nu înțelegeai nimic!... Eu le dam oamenilor semn că nu-s pe calea cea bună, pe calea <talantului>, calea bunei măsuri… Le dam semn prin câte un beteșug. Unul mai ușor, la început… Apoi, dacă vedeam că nu se lasă, îi asupream mai tare… Iar tu ce făceai?... Prin ei, ajutându-i cu chimicalele tale, tu te luptai cu mine, spre răul lor!... În iad! Acolo ți-este locul!”
Bolnavii mei, așadar fără excepție, după consultație și diagnostic, voiau medicamente. Doar medicamente!… Medicamente și iar medicamente… Eventual, pe lângă ele, mai acceptau ”proceduri la băi”. Să își schimbe însă radical obișnuințele, relele ambiții, inerțiile minții și trupului, nicidecum!
În zadar le explicam până mi se răcea gura că medicamentele doar ameliorează vremelnic, că nu vindecă decât rareori, și asta doar pe moment… N-aveam spor: ”Mie dați-mi ceva ca să mai pot!” - era replica ce le cuprindea pe toate…
Da… Trebuia să dau bolnavului vreo ”chimicală” spre a-l ajuta să poată lucra ca un apucat, să alerge de colo-colo până cădea-n nas de osteneală, să-i dau ceva ”de dormit”, fiindcă grijile îl copleșeau și, făcându-le pe toate astea, să mai poată bea și fuma în continuare: ”Atâta bucurie mai am și eu, la câte-mi stau pe cap… Credeți-mă!... O țigară,… un păhărel… Mă relaxează…”
”Sfatul medicului” - cândva era și o emisiunea radiofonică cu acest titlu - mereu respins, mereu nerespectat, îmi dădea mari bătăi de cap. Ignorarea lui ajunsese să mă obsedeze, întrucât în felul meu eram părtaș la crimă. Rareori, câte un bolnav îmi promitea că se lasă de afacere; că se lasă de fumat sau de băut… Dar, la următoare vizită în cabinet, când iar se simțea rău, îmi spunea resemnat că n-a putut. Trebuia să-l înțeleg... Dar trebuia să înțeleg și eu de ce… Trebuia!.. E drept că medicina holistică - relevând cauzele spirituale ale bolilor – începuse să îmi fie aproape și, după niște ani, epigenetica și neuroștiințele urmau să îmi desțelenească înțelesul.
Atunci însă, intuitiv, bomboana pe coliva medicinii alopate mi-au pus-o unii „privatizați de succes”; dovadă că, simțind mersul contemporaneității, în ”Omul cu porumbița” Romain Gary rostise un trist adevăr: ”Nimic nu reușește ca succesul”.
Am mai spus-o și – cu riscul redundanței – o spun iar: orice individ care își băgase în buzunar pădurea ori fauna ținutului – servind cu cherestea ilegală portul Constanța, ori cu ”vânat” braconat clientela pensiunii sale – îmi pretindea, client și stăpân crezându-se, să-l slujesc în diverse forme. ”Doar am bani!... Vă plătesc, dom’ doctor!”… Pretenții peste pretenții pe care nu și le putea permite oricine… Și la fel se purtau alți afaceriști veroși, precum și ariviștii din politică: niște simbionți de fapt. Era prea de tot… Și, în 7 mai 2001, deși de cu dimineață nu știusem că o voi face, în jurul orei 11 am pus punct. (va urma)
