Studii serioase de psiho-sociologie - fundamentate pe statistica unor largi sondaje de opinie - relevă faptul că, în ultimii 30-40 de ani, aspirația tinerilor adulți se îndreaptă spre a obține o slujbă – ”job” fiind expresia uzitată – o casă, automobil și, variabil, un partener, rareori spre creșterea și dezvoltarea propriilor talente (care le-ar putea împlini și obiectivele enumerate) și spre întemeierea unei familii coezive.
E lesne de conchis că, în primul caz, frica – ”frica pentru ziua de mâine” – este motorul, oamenii profesând ”ce se cere”, implicit, căutând un „loc de muncă”, în vreme ce își ignoră chemarea.
Într-al doilea caz însă, motorul este iubirea întru propria ”punere în valoare” pe toate planurile – vorba fiind, mai întâi, despre talente - ceea ce înseamnă sens. Este fericitul caz când omul este ”aplaudat” – apoi și plătit – pentru ceea ce, făcând, îi generează lui însuși bucurie, bucurându-i și pe ”cei mulți”, fie că e vorba despre creativitate – de la patiserie, la grădinărit, învățământ ori medicină etc. – fie despre creația artistică.
Deopotrivă, în primul caz – covârșitor statistic – e la vedere că oamenii ”iubesc” banii și obiectele, folosindu-se de oameni, în vreme ce într-al doilea, oamenii iubesc oamenii – și întreaga creație - ei doar folosindu-se de bani și obiecte.
Dar, cum ”Orice naș își are nașul”, trăitorii primei paradigme – deși unii devin experți bine plătiți în ce practică - fără excepție ajung la rândul lor victime, fiind folosiți: de alți oameni – adesea, și de cei din casă - implicit, de sistem, fapt care înseamnă stres, rezultatul fiind ”bolile de stres”.
Noi, oamenii, suntem programați să trăim mult… Nu cât dealurile, ci precum unii arbori. Întrucât, dacă ați observat, lăsați în pace, arborii cresc mereu; pentru ei, timpul însemnând înălțime, grosime, vigoare. Însă, cum doar schimbarea e veșnică, se sting și ei, însă doar când le vine vremea. Este ceea ce se întâmplă și sălbăticiunilor; ba chiar și unor animale domestice norocoase… Altcumva spus, până pulsează, viața înseamnă doar creștere: știindu-se bine cam câți ani trăiește un molid, un stejar, un elefant.
Nu știu câtă lume știe că peștii cresc toată viața. În funcție de condițiile de viață – adâncimea apei, hrana disponibilă etc. – păstrăvii, de pildă, pot atinge dimensiuni ”ciclopice” – 10-15 kg și peste – deși în cultura publică păstrăvul e catalogat drept pește mic.
Așadar, toate ființele ”lăsate de Dumnezeu” fac la fel… Cresc și tot cresc, stingându-se numai când le vine vremea…
De ce, atunci, omul se stinge pe o ”plajă” de vârste atât de diferite? De ce unii se îmbolnăvesc de pe la 30 de ani, alții de pe la 50, iar alții sunt ageri la minte și trup la 80, la 90 de ani și peste?... Și, deși gurile rele zic c-au „fost uitați de Dumnezeu”, este exact pe dos: ei au ținut „calea”, întrucât bolile trupului, în proporție de peste 95%, sunt rezultatul unei convingeri, implicit, gândiri anapoda, care antrenează comportamentul personal.
Revenind la studiile statistice amintite, se mai impune o concluzie: aceea de a face diferența între ”reușita în viață” după normele sistemului – generată de paradigma lui ”a avea” (job, casă, mașină, partener) și „o viață reușită”, trăită în „creștere” și iubire.
Cristophe Faure - psiholog, psihoterapeut de marcă și autor de cărți – specializat pe asistența oamenilor din azilele de bătrâni și centrele de îngrijiri paliative, subliniază că peste 98% din cei găzduiți acolo sunt în regret și declară că, dacă ar mai trăi o dată, nicidecum nu ar mai face aceleași alegeri sub toate aspectele vieții.