DESPRE FERICIRE, SĂNĂTATE ȘI NATURĂ

Nicolae Romulus DĂRĂMUȘ

Motto: ”Moartea voinicului, de mâna calicului”

O spun de la început, iar cei apropiați o știu: începând din tinerețe și până în ziua de azi eu nu mi-am abandonat preocupările, ritmurile, bucuriile; altcumva spus, nu mi-am abandonat stilul de viață.

Așadar, începând din comunismul acela - cum a fost el – trecând prin capitalismul de acum și parcurgând deopotrivă intervalul COVID-19, ”iubirile” mi-au asigurat o independență față de sistemele politice și ”importanții” vremii; iubirile fiindu-mi ”expedițiile” în spațiile naturale, scrisul, fotografia, sporturile - făcute pentru mine! - muzica și desenul, alături de medicina alopată. Iar cheia acestor practici a fost timpul personal - singura posesie adevărată! – întrucât mi-am făcut mereu timp pentru fiecare, și nu le-am trăit doar când am avut timp... Diferența e mare! Iar recunoștința pentru această ”școală” mi se îndreaptă spre părinți și bunici.

Grație practicilor enumerate - ele însemnând deopotrivă ”înmulțirea talanților” - atunci când, brusc, am pus punct medicinei alopate, lesne am trecut în ”altă barcă”; eco-artele: literatura ecologică și fotografia - exersate și până atunci - fiind vehiculul esențial, inspirate de iubirea pentru toate cele aflate în marea lucrare divină, natura. La noul meu întreg punând umărul filozofia și medicina holistică, unde sănătatea omului derivă din sănătatea mediului și din comportamentul personal întru legea naturii – ”legea lui dumnezeu” - garanția fericirii.

Vreme de zeci de ani îmi spusesem că traiul fericit – al amintitelor obiceiuri și cel integrat naturii - nu are cum să-mi fie tulburat, fiindcă nimeni în lume nu mi-l va putea confisca... Și totuși, mă înșelam...

A fost de ajuns ca, din ce în ce, puterea politică să fie accesată de ignoranți hulpavi care, ajutați de bani și de tehnică, să înceapă uciderea gazdei mele vii; de fapt, mama noastră, a tuturor. Începuse ”Moartea voinicului, de mâna calicului”: calicul din politică!

Suflul răului îl simțisem însă demult, pe când - copil fiind, la bunici - auzisem cu disperare că ”râul meu”, Sebeșul, urma să fie ”luat” din marginea satului și băgat pe sub munți în conductele unor hidrocentrale. Și, lent, lucrul s-a întâmplat... Doar că civilizația și progresul urmau să aducă noutăți, ele neprivind însă și spiritul omului.

Dacă în urmă cu doar 70-80 de ani, la dotarea tehnică de atunci, unui lider politic stupid i-ar fi trebuit vieți întregi spre a strica ”darul de la dumnezeu” al unui ținut, la ora actuală, unui prost din politica de vârf - ”grație” mijloacelor moderne - îi ajunge un mandat pentru a ucide aproape ireversibil ”corola de minuni a lumii” într-un loc… Asta, ca să nu amintesc decât în treacăt de armele nucleare…

Cert este că a pretinde unor politicieni să înțeleagă răul pe care îl săvârșesc stricând natura e o cumplită absurditate. Nu au cum! Subliniez asta: nu au cum și, neurologic vorbind, nici cu ce!; „reparația” - schimbarea minții - însemnând neoneurogeneză, precedată de conștientizare, asumare și lucrul cu sinele ani de zile!; pentru așa ceva ei nu își fac timp.

Epigenetica și neuroștiințele recente dovedesc limpede această rezistentă ”cimentare” neuro-comportamentală, vorba fiind de lipsa reală a unor circuite neurologice care, dacă nu sunt formate în ”cei șapte ani de acasă”, conduc omul - laolaltă cu cei și cele care depind de el - spre autodistrugere și distrugere... Este și o vorbă: ”Dacă mergi la drum cu omul fără dumnezeu, ajungi cu el în iad”; firește, în iadul acestei vieți, nu în ”viața de apoi”, epuizat de alergătura după ”reușita în viață” - conform regulilor societății - dar ratându-ți propria viață reușită.

De aceea, singura cale spre adevăr, bine și frumos rămâne crezul personal și educația, fapt ce presupune rostirea adevărului oriunde și dinaintea oricui: între prieteni, pe „rețele”, în presă, în cărți...

Păstrând proporția, al meu ”Delenda Carthago!” rămâne îndemnul la ștafetă. Putem deveni fiecare parte a acestei ștafete educaționale. Fără a pretinde de îndată trăirea unor vremi mai bune… Iar acestea - dacă vor fi cândva și Terra va mai avea răbdare - le vor trăi copiii nepoților noștri. Altfel, acești necunoscuți urmași ne vor putea acuza de indiferență. Și ar face-o pe bună dreptate.

Per aspera ad astra!