IUBITORI AI VIEȚII ȘI FOTOGRAFI… FRICOȘI

Nicolae Romulus DĂRĂMUȘ

De la bun început mă achit de trei datorii; față de mine mai întâi, căci ele sunt deopotrivă mărturisiri… De altfel, asta cer datoriile întotdeauna, achitarea lor însemnând propria liniștire și liniștirea celuilalt…

Așadar, mai întâi: sunt sigur că prin ce voi scrie îmi voi ridica împotrivă pe mulți dintre fotografii de faună; unii chiar buni ca fotografi, oricum, mult mai pricepuți decât mine într-ale tehnicii foto.

A doua alegație parvine din scrierile lui Michel de Montaigne și o împărtășesc întru totul: ”A spune despre tine mai puțin decât ești este prostie, nu modestie”.

A treia mărturisire, legată de a doua, e că scriu ușor. E o chestiune de exercițiu, iar anii de gazetărie m-au ajutat enorm, experiențialul ajutând și limpezimea ideilor. Un text obișnuit de presă – sau unul postat aici – îmi ia vreo 20 de minute cel mult, prin rostirea adevărului în care cred, eu nădăjduind în folosul meu și al altora; după cum, grație dialogurilor iscate, cu toții putem înțelege un alt adevăr, mai cuprinzător .

Acum, intrând în ”viul subiectului”, afirm răspicat: deși umblă prin codri, mulți fotografi de faună sunt fricoși, implicit, lași, dar tare făloși cu imaginile lor. Despre fala cu sculele foto, altcândva!

Nu!... Nu vorbesc de data asta de frica de urși și lupi, ci de frica de ”autorități”: cele cinegetice și de resort silvic. O frică indusă și prin legile strâmbe și lipsite de legitimitate. Căci între legal și legitim e ca diferența de la om la cer!

Spus mai pe șleau, mulți dintre fotografii de faună cultivă o relație amical-umilă cu gestionarii terenurilor de vânătoare, spre a fi tolerați acolo. De aceea, dacă și-au făcut fotografia râvnită, deși au o ușoară strângere de inimă, ”li se cam fâlfâie” dacă, după click-ul aparatului foto, mândrul cerb al cărui ”muget” va fi postat pe feisbucluc, se prăbușește sub glonțul vânătorului plătitor sau al specialistului silvic. Nu mai vorbesc de situațiile când fraternizarea cu ucigașii este totală, fotograful de faună fiind și vânător, el împărțind seara cu ortacii tocănița de măruntaie.

Da!... Este o uriașă indecență în legistație, întrucât covârșitor de mulți dintre legiuitori sunt vânători, lobby-ul cinegetic venind și din partea societății civile unde, după 1989, oricare jagardea parvenită și-a luat pușcă.

Așa se face că, exceptând imaginile publicate – fie în presă, fie ”pe rețele” sau prin spectaculoase calendare anuale – fotografii de faună tac. Și, când se termină urșii într-un loc, merg într-altul unde mai sunt...

Ei, fotografii de faună, nu trimit petiții revoltate de agresarea patrimoniului faunistic, nu scriu în presă și nu îndrăznesc postări critice la adresa asociațiilor de vânătoare ori a silvicultorilor vânători – ambele niveluri practicând fără scrupule vânătoarea comercială; silvicultorii contribuind enorm la… exploatarea deșănțată a ecosistemului forestier - cantitativ și prin tehnica invazivă. Faptul că lumea înghite pe nemestecate cacialmaua cu plantarea de arbori e cu totul altceva; o plantație nu este un ecosistem forestier matur, trebuindu-i multe zeci sau sute de ani spre a dobândi acest statut viu și complex!

Deocamdată, după legea românească, eu – care umblu în codru discret, spre a contempla viața și, poate, spre a-i fura în pixeli imnul pur - ar trebui să cer permisiunea celor care intră în păduri cu hărmălaie, câini, gonași și arme, spre a-i ucide pe locuitorii de drept ai acestora: sălbăticiunile.

Am cronometrat: textul mi-a furat 25 de minute. Căci nu trebuie uitat: ”La început a fost cuvântul”…