O EXPLICAȚIE A RĂULUI DE AZI

Nicolae Romulus DĂRĂMUȘ

Era prin anii '90-'91... O viitură năprasnică ornase malurile Moldovei cu urâta varietate a deşeurilor pe care satele şi oraşele din amonte le încredinţaseră albiei.

Gunoaiele se agăţaseră în arborii abia înmuguriţi, acoperind crengile până spre jumătatea înălţimii lor, pe zeci de kilometri. Aveau o densitate copleşitoare, ca şi cum o mână rea le-ar fi aşezat cu luare-aminte, sistematic, nu cumva ca vreo salcie, vreun arin ori fir de iarbă să nu poarte povara scârboasă a timpului modern.

Am păşit de-a lungul râului, cu aparatul fotografic în mână, anume spre a-mi arhiva imaginile dezastrului înainte ca frunzele noi să-l ascundă. Domnea o căldură timidă ca la început de aprilie şi în buza apei, aşezaţi pe bolovanii uscaţi, am observat doi tineri. Îi vedeam din spate, ţinându-se tandru de umeri, proiectaţi în contre-jour-ul strălucitor al valurilor. Deasupra lor, întrepătrunse, ramurile a două sălcii vecine închegau o boltă care, cu ani în urmă, ar fi încadrat perechea firesc şi cald, ca o poartă a secretelor. Acum însă din cupola vegetală atârnau, până la câteva palme deasupra îndrăgostiţilor, franjurii unor zdrenţe textile. Pungi de polietilenă şi resturile unei site de plastic tremurau şi ele în boare. Cârpe de origini incerte, ba chiar – clasic element de caricatură – o gheată îmblănită se odihneau în stânga lui Romeo care, absorbit de şoaptele Julietei, părea să ignore - ca şi aceasta de altfel - pubela ce le adăpostea idila. I-am fotografiat cu decor cu tot şi click-ul aparatului m-a trădat. Nu m-am abţinut şi mi-am exprimat mirarea că stăteau într-aşa un loc, câtă vreme pădurea cu poieni enigmatice începea ceva mai încolo.

„Ce vreţi, domnule?... Doar aşa-i la râu!” a sunat răspunsul tânărului, adresat cu seninătate mie: un ins ciudat care nu înţelegea normalul acelui loc şi timp. Și pe loc am înțeles: cum nu păreau să fi trecut de 16-17 ani, era limpede că tinerii deschiseseră ochii asupra lumii într-un prezent care, la prima promenadă cu părinţii pe firul apei, le înfăţişase spectacolul gunoaielor călătoare copleşind arborii şi lunca. La prima scaldă le întâlniseră şi pe fundul albiei, prinse în pietre ori răgălii, şi tot atunci se tăiaseră poate sau îşi zdreliseră picioarele în sticlele şi sârmele înnămolite.

„Aşa-i la râu” – câteva cuvinte rezumând infirmitatea orbului care, necunoscând lumina, acceptă întunericul ca pe unic adevăr.

Să fi încercat să le vorbesc despre „vremea mea”, despre râul copilăriei, Sebeşul, chemându-se spre izvoare Valea Frumoasei, despre alt normal pe care bunul-simţ ar fi trebuit să-l reclame cu încrâncenare acum, ar fi fost inutil. M-ar fi ascultat, în cel mai bun caz, cu îngăduinţa nerăbdătoare a celor care le ştiu pe toate, generată de blazarea mentalului colectiv pentru care bravura lipsei de reguli şi de criterii constituie singura regulă şi criteriu.

Concluzia însă e și mai și!...

La ora actuală, mulți tineri ca cei de atunci sunt adulți!... Sunt profesioniștii prezentului: învățători, medici, profesori, informaticieni, polițiști, procurori, judecători, ingineri diverși... Ei sunt, așadar, generația de schimb... Generația pentru care - cu notabile excepții - ”Așa-i la râu!” își întinde umbra inconștienței asupra domeniilor în care acționează ei: specialiștii, experții.

În majoritate fiind doar niște posesori de diplome nepătrunși de ”filozofia meseriei” - care înseamnă bun-simț, ”om cu dumnezeu”, luminat, nu evlavios! - ei nu au cum să ”sfințească locul”: locul de muncă...

De aceea, legea nu e lege... De aceea școala nu e școală... De aceea spitalul nu înseamnă sănătate și tot așa... De aceea silvicultura nu înseamnă cultul vieții arborilor și a locuitorilor codrului!... De aceea multe sunt numai cum sunt...

Nădejdea este doar în educație... În cei care, simțind răul, rostesc adevărul în care cred.

Așadar, e o chestiune de timp: timpul implicării individuale, precum la transmiterea unei ștafete, din om în om.

Doar așa, ”trezindu-se” om cu om, se poate face apropierea de masa critică necesară adevărului, binelui și frumosului. Abia atunci atmosfera unui loc, a unui ținut va fi alta, beneficiarii ei fiind, poate, nepoții copiilor noștri.

Merită!... E singura cale.