Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Am dat în librărie peste o carte cu un subtitlu pretențios: ”Căutarea fericirii, 1680-1790”, titlul principal fiind ”Iluminismul”, iar autorul Richie Robertson; o carte frumoasă și… groasă: 1040 de pagini.
Fără subtitlu mi s-ar fi părut normală. Subtitlul însă m-a intrigat și l-am bănuit pe autor de stratagema comercială extrem de la modă azi, când majoritatea oamenilor asta vor: fericirea. Fericirea ca scop personal, dar căutată mereu în te miri ce exteriorități… Că un Kierkegard le numea dependențe, că Marx le numea, într-un cuvânt, alienare, că budiștii le consideră atașamente ori Freud, compulsii, tot aia e: omul negăsind în sine ceea ce, de fapt, posedă. Fapt confirmat de rostirea ”Vocatus atque non vocatus, Deus aderit!” – ”Chemat sau nu, Dumnezeu este prezent” (Tucidide, preluat de Erasmus).
Căci, ce altceva decât ”talantul” biblic – pus de divinitate în fiecare – este ”mâna lui Dumnezeu”? Dacă și omul îi întinde Lui mâna sa spre realiza ”înmulțirea talanților” și împlinirea personală, depinde de fiecare. Depinde de fiecare întru liber arbitru, deși i-ar fi datorie!; întrucât ”Talentul neîntrebuințat este un furt”- cum afirmase George Enescu.
Cer scuze pentru această păcătoasă și aparentă paradă de erudiție… Sunt doar rostiri care mi s-au așezat în timp și nimic mai mult.
Cert este că, abia când omul începe să își descopere și să își cultive ”darul divin” simte împlinire… Adică, devine fericit.
Revenind la cartea pomenită, încă de la început, titlul primului capitol m-a pus pe gânduri: ”Fericire, Rațiune și Pasiune”… Puțin, mi-am spus!... Căci în enumerare lipsea esențialul.
Mai apoi, cu adevărat, lectura este fermecătoare și captează, rătăcind cititorul într-un mod plăcut, presărat cu bucurii de stil literar, cu noutăți și uimiri…; deopotrivă, cu uimirea dinaintea unei gigantice documentări bibliografice.
Nu am cum prezenta aici cartea și nici nu mă hazardez la a o recomanda decât doritorilor de cunoștințe. De cunoștințe, nu de cunoaștere!... - subliniez asta - întrucât ratarea fericirii e condiționată exact de excesivitatea de semn opus a binomului enunțat: rațiune-pasiune.
Fără a atenta la uriașele merite ale ”filozofiei luminilor”, nu pot trece peste faptul că un binecunoscut șlefuitor de lentile (doar pentru asta apreciat la vremea sa!...) a oferit cheia fericirii, devenind pentru posteritate un inconturnabil filozof: Baruch Spionoza, trăitor între 1634-1678, precedând „luminile” deci. Iar cheia este iubirea. Iubirea, nu amorul!... Iubirea: un loc larg - unde erosul poate ființa - dar care o cuprinde și pe cea de sine, întru descoperirea talentelor proprii și dezvoltarea lor.
Abia atunci, trăind zilnic bucuria creșterii din sine – sub ”mâna lui Dumnezeu” – omul se simte împlinit, iar fericirea e o stare continuă, întrucât își este de folos, cu generozitate fiind de folos lărgit celorlalți, dar fără a aștepta ”aplauze”!... Dacă ele vin, cu atât mai bine.
Este vorba de evadarea din mica vizuină personală - comodă, rutinantă, consumeristă, apoi... deprimantă! - și ieșirea în ”agora” prin creativitate.
”Orice filozof are filozofia lui și pe cea a lui Spinoza” – spunea cu smerenie Henri Bergson, acum vreo sută de ani.
