Florin Piersic

Nicolae Romulus DĂRĂMUȘ

Sunt vreo zece ani de când - așteptând îmbarcarea pentru București - l-am întâlnit pe Florin Piersic în sala aeroportului din Cluj. Doar noi doi...

Actorul venea de la un spectacol. Obosit, stors... Firește că am intrat în vorbă, ceea ce pentru el însemnase - cine n-o știe?!... - ridicarea stăvilarelor unui baraj supraplin cu apa vorbelor. Și dă-i și dă-i la catalogări negative la adresa României: o țară anapoda și care, iată: pentru ei, „acto-ho-rii!”, nu face nimic spre a le ușura bătrânețile. Într-un torent de cuvinte, amestecând dezamăgire și revoltă, omul mi-a mărturisit cum, ”la anii ăștia”, el trebuie să joace pe te miri unde - ”... la București, la Cluj, în Israel... Mă întorc acolo în câteva săptămâni, de nevoie!...” - ca să își poată permite un trai decent, medicamentele trebuincioase și câte altele...

L-am aprobat sincer... Empatic și compasional. Nu era deloc învingătorul și nici cuceritorul de pe micul ecran... Și de aceea am îndrăznit: ”Maestre, ceva nu merge în atitudinea dumneavoastră!... Nu merge și pace!... Să-mi iertați franchețea!”... ”Ce?… Ce nu merge?” - s-a aprins el dintr-o dată... ”Uitați ce...: De zeci de ani vă văd invitat la talk-show-uri teve... Dați interviuri: la radiouri, la televiziuni, prin reviste... Și, ce aud din gura dumneavoastră?... Numai și numai entuziaste și melancolice povești autobiografice... Despre succese teatrale, despre întâlniri memorabile... Recunoștința veșnică față de profesorul și regizorul Alexandru Finți care v-a format... Plus poezii și nemaipomenite povești amoroase... Altcumva spus, aud numai istorii de succes și bășcălii cu ciocoflenderi. Veselie pe toată linia... Ce vreau să spun?... Că de zeci de ani aveți microfonul public și nu v-am văzut o dată revoltat, rostind curajos și deschis adevăruri civice dureroase, profunde. Urgente și necesare tuturor!... Subliniez: tuturor… Niciodată!... Doar - să mă iertați!... - frivolități fermecătoare... Atât și nimic mai mult. Or, lumea... Lumea se uită la dumneavoastră ca la un erou... Ca la Pintea, ca la haiducul Șaptecai, ca la Mărgelatu sau Harap Alb... Pe bune... Și așteaptă cuvinte adevărate, atitudini civice... Iar dumneavoastră, nimic-nimic... Numai laude...”

Omul tăcea și mă asculta. Părea uimit... Pesemne că nimeni nu-i mai spusese dintr-astea. Și am dat-o atunci ”pe-ale mele”: drama mediului, strivirea ”corolei de minuni a lumii” din Carpați...

A fost momentul unui ”declick”, fiindcă numele meu îi spunea ceva: ”De unde vă știu?...” Am lămurit iute, pomenind câteva ziare ”centrale”. Da, de acolo...: grație gazetăriei mele de mediu... I-am amintit atunci și numele unor mari actori – e drept, de peste ocean – copleșiți de drama Terrei; oameni care își folosesc notorietatea spre a trezi conștiința planetară, starea de cetățean planetar, cele născătoare ale patriotismului planetar: Harrison Ford, Brad Pitt, Sigourney Weaver, Ralph Fiennes… Leonardo Di Caprio, deși cunoscut, încă nu se aprinsese pe firmamentul ecologiei… ; sau nu aflasem eu.

”Bine… – a rostit atunci Florin – Înțeleg, dar pentru mine nu-i târziu?” ”Nu-i târziu, maestre!... Nicicând nu-i târziu… Poate îndrăzniți!...”, am adăugat nădăjduitor.

Mergeam la București, invitat de Cristina Țopescu la un talk-show pe tema vânătorii de trofee. Pentru ea, aveam la mine ”Inocenții marii terori” - o carte ce tocmai îmi apăruse. Am dăruit-o maestrului… Cristinei urma să-i trimit alta.

Dacă maestrul s-a ”trezit”, nu știu… Poate că alții știu mai multe…

.................................

P.S. Oricare le-ar fi meseria, profesia, statutul, toți cei care trăiesc iubirea pentru ”aproapele”: omul, ”râul, ramul”, au datoria de a-și rosti crezul dinaintea oricui, cu orice prilej și oriunde: pe ”feisbucluc”, în presă, în întâlnirile particulare. Numai așa, om cu om și om de la om, crește conștiința planetară. Viața pe Pământ - în toate formele sale - de noi depinde.