Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
La ”Litera” a apărut o carte: ”SCRIITORII - viața și opera”. Pe coperta patru, Albert Camus declară: ”Scopul unui scriitor este să împiedice civilizația să se autodistrugă”. Din paginile ei, scriitorii - oameni cu bune și cu rele - urcă spre noi, prin narațiuni și ilustrații care, uneori, doar trezesc pofta pentru înțelegere și pentru necesare lecturi până acum ignorate.”
Îndrăznesc acum și o concluzie; una conturată cu multă vreme în urmă: aceea că e de dorit o identitate între viața unui scriitor și opera sa, scriitorul și arta sa fiind una... Altfel, zicala ”Să faci ce zice popa, nu ce face popa”, nemilos își arată colții.
Urmărind opera unora dintre creatorii de literatură, deși înăuntrul ei există puternice mesaje de artă angajată adevărului, binelui și frumosului, totuși, printre rânduri și din propria viață vin ”celelalte”: cele care pe scriitor l-au distrus.
E drept că farmecul lecturii poate fi real, nu însă și unul de folos. De unde și concluzia mea că există scriitori angajați ”distracției” publicului, adică angajați numai fermecării cititorului și, ”dincolo”, scriitori angajați ”trezirii” acestuia!...; lucru valabil și în alte arte: film, teatru, artele plastice etc. Cum, de fapt, sunt și oamenii întâlniți în viață! ... De reținut asta!
Și, mă întreb atunci: Cum să împiedici civilizația să se autodistrugă, câtă vreme tu, ca om, ai purces la autodistrugere, doar fermecând prin scriitură și nimic mai mult?
Cred, așadar, că propria devenire - cu evitarea autodistrugerii - este îndatorirea oricărui creator... ; începând cu autoconstrucția, continuând cu starea de părinte - creator al propriilor copii!...- și terminând cu vocația de scriitor: artist între-ale vieții și scrisului. Practic, în toate aceste niveluri, este vorba de ”creștere”! Ea este drumul!
Firește că ”Nu este om fără greșeală”, dar rostirea asta, din nefericire, devine scuza unei substanțiale majorități care repetă greșelile până la stingere... Or, cheia este cea a ”trezirii” și a așezării propriei vieți înăuntrul luminii, măcar de la un anume moment al vieții, de dorit cât mai devreme!...
Am pomenit mai înainte ”starea de părinte”, care, după propria ”autocreație” este a doua stare de creator!... Și pare la îndemâna oricui. Dar!...
Nu e totuna dacă părintele doar își sfătuiește copilul despre ”ce-i bine și ce-i rău”, însă el nu practică binele dinaintea odraslei, întrucât vlăstarul nu face ceea ce i se spune, ci ceea ce vede, simte și ce suferă... Realități pe care, ca adult, le va reproduce în propria viață care, din destin (care înseamnă înălțare conștientă, ”destinație întru lumină”), devine doar... soartă: biată soartă... Este că cele două cuvinte sună diferit?...
Aici se regăsește substanța mult invocatei ”karma”, cea care, în viziunea neuroștiințelor (unite cu spiritualitatea, implicit, cu filozofia) poartă conținutul și denumirea anostă a ”traumei transgeneraționale”, furnizoare - la adultul de mai târziu - a ”traumatismului transgenerațional” generator al comportamentelor nocive sieși, dar nu numai…
Iată: de unde am pornit și unde am ajuns?!...
Am ajuns la ”sensul vieții”; sensul vieții care înseamnă înflorirea individuală întru ”înmulțirea talanților”: propria cultivare în viața de zi cu zi a darului divin. Descoperirea acestuia poate fi făcută la orice vârstă, dacă omul are curajul iubirii; inclusiv a celei de sine, în sensul neegolatric, firește. Adică, să fii ceea ce ești menit să fii, făcând lucrul pentru care ești venit pe lume să îl faci.
Se poate începe oricând așadar, asta însemnând - printre altele - a renunța la frică și eliberarea din ”închisoarea” minții subconștiente prost... ”dresate”.
Revenind la scris, abia când între operă și viața personală luminoasă și lungă se poate pune semnul ”egal”, scriitorul vine cu partea sa la ”împiedicarea autodistrugerii civilizației”.
Rostirea lui Gandhi (prezent și în cartea asta) spune totul: ”Fii tu schimbarea pe care o dorești în lume”.
