Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!

Nicolae Romulus DĂRĂMUȘ

Neuroștiințele - mai cu seamă prin metodele moderne ale imageriei cerebrale ”dinamice” - unesc fără tăgadă știința cu credința; ultima - ”veche de când lumea” - fiind confirmată de prima.

Altcumva spus, bine-cunoscuta rostire christică ”Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!” are la ora actuală certe dovezi de laborator.

”Nebunia” - acest sac, conținând o largă semantică figurativă și concretă - beneficiază astăzi de diagnostice discriminative precise, ceea ce însă, deocamdată, nu presupune și existența unor metode de tratament eficiente. Dar,... se știe: primul pas înspre terapie și vindecare este diagnoza corectă, cu ”analize” adecvate.

Tulburările de personalitate sunt o categorie aparte de „nebunii”: maladii mintale ”duse pe picioare”, socialmente acceptate (cel puțin într-un anume interval cultural-istoric), întrucât indivizii, deși sub aspect emoțional sunt imaturi (”minte de copil în trup de adult”), funcționează la locul de muncă și, cât de cât, reușesc adecvarea la multe norme sociale.

Înăuntrul unora dintre aceste maladii, fără excepție, cei ”atinși” țin enorm la imaginea lor publică grozavă, au un serios deficit de empatie și compasiune, iar în cazul când sunt împiedicați să își satisfacă poftele, asemenea copiilor mici, se înfurie, pot deveni violenți și se simt victime, acuzând în jur, ”dependența de adrenalină” fiind asumată și clamată precum un drept și merit!... Firește că dintre acești indivizi se selectează contravenienții, infractorii cronici și recidiviștii; asta apropo și de lipsa metodelor eficace de tratament, unde, cu rarisime excepții, mijloacele psiho-terapeutice își dovedesc ineficiența pe termen lung.

E lesne de observat acest comportament la majoritatea pripășiților contemporani din politică, din afaceri, din ”show-business”!... Deopotrivă - din nefericire și spre surprinderea multora - la oameni din domeniul zisului ”sport de performanță”; galeriile și „fanii” completând tabloul cu alte personaje ”tulburate” asemenea idolilor.

Lăsând deocamdată politicul și afacerile la o parte (despre ”nebunii” ăștia am tot scris!...), mă voi limita acum la teritoriul unor sporturi ajunse „ de masă”, cu totul altele decât cele cu adevărat ziditoare întru știutul ”Mens sana in corpore sano”.

De la vânătoarea de trofee la cursele automobilistice, de la alpinismul de vârf la ”bungee-jumping”, de la ”zborul” în tiroliene și practicile off-road, la enduro moto-cross și ”paintball” etc. (lista fiind enormă!), toate sunt numai inocente simptome - subliniez ”inocente”! - ale amintitelor tulburări de personalitate, aflate în explozie în ultimele decenii, fapt care îngrijorează anumite medii sociale cu bun simț - căci acești oameni, din fericire, există și reacționează! - și, deopotrivă, îngrijorează pe specialiștii din neuroștiințe, voluminosul volum ”Tulburările de personalitate din DSM-5” de Len Sperry fiind un exemplu în acest sens (între multe altele).

Acestea fiind spuse, nu e de mirare că muntele - codrii, văile râurilor și numitul ”gol alpin” - întrupând ”casa și cămara” sălbăticiunilor, loc unde omul ar trebui să calce discret asemenea unui sfios musafir, a ajuns teren de deșănțare al ”adenalienaților”, fiindu-i ucise viața, liniștea, puritatea: într-un cuvânt, ”dumnezeirea”, de către cei care se simt ”cineva” doar dacă au un motor sub buci; bieți inși din care - dacă prin lege li va lua dreptul și motorul - nu mai rămâne absolut nimic.

Firește că la originea acestor maladii mintale este proasta creștere în casa părintească: ”părinții cu probleme”, lipsa iubirii și respectului între aceștia, ca soți, și de la ei - ca părinți - spre copiii care astăzi, ajunși adulți, poartă în ei ”traumatismul transgenerațional” generat în ”cei șapte ani de acasă”: ani formatori, lipsiți de iubire și respect.