INVITAȚIE LA ”VIAȚA CA-N RAI”… PE PĂMÂNT

Nicolae Romulus DĂRĂMUȘ

A fost o scurtă vreme în care, deși simțeam că poeții adevărați – rari, din nefericire! – spun adevărul, crezusem că ”Filozofia-i poezie, dom’le!”,… ceva nefolositor; altcumva spus, un domeniu rezervat pentru filozofi și poeți; aceștia fiind – se știe… - niște bieți indivizi lipsiți se pragmatism, ceea ce - iar se știe - ”e de neconceput în zilele noastre!”… Cu toate astea, poezie citeam, ba chiar și filozofie...

Și am avut noroc… E un subiect ce ar reclama multe pagini… Drept care, scurtându-l, mărturisesc: zi de zi ”un ceva” - cețos la început, apoi tot mai limpede arătându-mi-se ca ”viața mea” - a făcut ca decursul întrupat de șirul anilor să mă țină departe de convingerea de masă înainte anunțată, atât de comună și atât de păgubitoare: păgubitoare omului în sine și păgubitoare ”aproapelui”: celui iubit, vieții, întreg Pământului.

Printre altele, rostirea lui Terentianus Maurus ”Habent sua fata libelli” (”Cărțile au destinul lor” - lat.) mi-am amintit-o de nenumărate ori, atunci când m-am întâlnit cu autori și iubitori de cărți, semn că și eu, asemenea cărților, aveam ceva bun ”pus deoparte”… Și, prin poezie - adesea trăită în ”clipa de acum” – ajungeam mereu la filozofie...

Se află, în imaginea atașată, câteva cărți: ”Etica” lui Spinoza (nu întâmplător pusă în centru!), ”Arta de a iubi” de Erich Fromm, ”Biologia credinței” de Bruce Lipton și ”A șasea extincție” de Elisabeth Kolbert...; cărțile ar putea fi însă mai multe.

Dacă există un fir roșu care îi unește pe autori prin scriitura lor, acesta este firul iubirii sau – legat de ”lumea de azi” – atenționarea asupra lipsei acesteia… Și ce puteam conchide?... Că unii oameni de știință sunt, în felul lor, poeți și filozofi, uniți prin același adevăr.

Este firul roșu care arată că omul, în ciuda faptului că simte ce-și dorește întru binele personal, deși poate descrie limpede ”viața ca-n basme” la care râvnește, totuși, face exact pe dos: alegând împotriva propriei lumini, mânat de cețoase și irezistibile ”interese” momentane; subconștientul fiind principalul vinovat… inocent.

Este în aceste cărți dovada că omul, supus relelor sale emoții, deși știe bine ce i-ar fi bun și de dorit întru binele său, face totul împotrivă: ”Văd clar ce-i mai bine, îl aprob, dar fac ce-i mai rău” (Spinoza)…

Este starea în care individul vrea ceea ce nu face și face ceea ce nu vrea; regretele survenind apoi, cu învinuirea altuia pentru propria decizie anapoda... Este rezultatul puternicei imprimări în subconștient a apucăturilor din casa părintească; părinții săi făcând la fel la vremea lor, cu regrete și vizibile consecințe de boală și ratări de ”ideal”.

De la ”Etica”, până la ”Arta de a iubi” și ”Biologia credinței” (știința epigeneticii) sunt doar câțiva pași… Mari!... Pași ce merită făcuți, spre a înțelege conținutul ascuns sub titlul ultimei cărți alăturate: ”A șasea extincție”.

Se spune de ceva vreme, legat de soarta Terrei, că ”omenirea este pierdută”, înțelegându-se prin asta întregul vieții pe Pământ.

Cred că nici viața și nici omenirea nu sunt pierdute pe de-a-ntregul, fiindcă salvarea e la îndemâna celor care înțeleg trăirea iubirii.

Formele vieții pe Terra, cu adevărat, sunt în cursul unei noi extincții de masă. Vor exista însă și supraviețuitorii, ca de fiecare dată… Iar salvarea este individuală, om cu om și om de la om prin învățarea iubirii și respectului pentru sine și aproapele: omul iubit și toate celelalte din ”Marea Lucrare”.

Aceștia vor fi supraviețuitorii! Indivizii care au învățat iubirea fie ”din tată-n fiu” - cei norocoși, fie mai apoi, de la om la om - cei cu voință.

Până azi, în cursul mileniilor acestei ultime extincții, îndepărtarea ființei de purtarea etică (de ”dumnezeul lui Spinoza”) - de Dumnezeul din ”porunci”, cel din Evanghelii, ori din ”cei cinci stâlpi ai islamului”… - a făcut cu rea prisosință dovada că homo sapiens – azi, substanțial ca masă – s-a prejudiciat pe sine și pe ceilalți: om, ”râul, ramul”, viața pe Terra. Știu: o spun adesea și nu voi conteni…

Dar, mai este timp!… Iar întru descoperirea mijloacelor spre a trăi iubirea, toți sunt chemați!; printre acestea aflându-se nădejdea, încrederea, răbdarea, iertarea și, cu voință, mereu de la capăt cu toate... Cu voință, nu cu ambiții omenești.

Fiindcă iubirea - însemnând unicitatea simțirii, gândirii, rostirii și purtării individuale, toate aliniate la ”rațiunea cosmică” (totuna cu ”legea lui Dumnezeu”) - asigură viața omului și a semenilor săi; semeni identici la chip sau oarecum diferiți: înveșmântați în frunze, blănuri, pene, solzi sau diafane membrane și ”armuri” de chitină, împreună întrupând viața ”ca-n rai pe Pământ”.

Și merită reținut: pentru prima dată ”în istorie”, extincția pe Terra - sau ”iadul pe Pământ” - nu se produce din cauze cosmice, fiind pricinuită de comportamentul unui numeros locuitor al acesteia: omul modern neiubitor, ”independent” și ”emancipat”. Nădejdea este însă în ”celălalt”.