Jurnaliștii proști și orca: un fel de urs acvatic din Gibraltar

Nicolae Romulus DĂRĂMUȘ

Motto: ”Cine s-a ușurat în nădragii mei?”

După titlu, unii cititori mi-ar putea imputa: ”Tocmai tu, care scrii mereu despre trauma copilăriei fără iubire și despre traumatismul tansgenerațional, sechela generatoare a comportamentelor adultului - unde catalogarea jignitoare, devalorizarea, controlul, agresiunea și fuga înseamnă frică… - tocmai tu spui că unii gazetari sunt proști?... Pe ei de ce nu-i înțelegi?... De ce îi jignești?... De ce nu-i ierți?...”

Ei bine, nicidecum n-aș spune unui prost adevărat că e prost… Mai precis: unui oligofren – precar dotat neuro-psihic din naștere – n-aș îndrăzni să-i spun asta. Nu îmi face plăcere să o spun nimănui, de altfel, uneori însă limbajul bulevardier prinde bine, fiind vorba de ubicua prostie sprințară: ocoșagul vedetelor ignorante care, acaparând redacțiile de presă, microfoanele, canalele youtube și rețelele de socializare, își expun principiile cu inocența celui care, revoltat, se întreabă în public ”Cine s-a ușurat în nădragii mei?!”

Presa hispanică și portugheză abundă în ultimii ani de afirmații acuzatoare la adresa unei specii: orca; cel mai mare delfin, eroul unor spectaculoase dresuri în piscină. Din condeiul și gura gazetarilor oamenii pot afla că, în ultimii mulți ani în strâmtoarea Gibraltar și de-a lungul coastelor peninsulei iberice până spre nordul celei atlantice, orcile atacă ambarcațiunile de dimensiuni mici și mijlocii, cu motor sau veliere, distrugându-le safranul cârmei; ba mai mult: uneori le și scufundă, lovindu-le coca; fapt cu totul posibil ținând cont de cele 4 tone ale unui mascul lung de 7-8 metri… Și, bomboană pe tortul agresivității orcii, navigatorii depun mărturie că până și puii de mici dimensiuni își imită părinții, cu mai mică eficiență. Într-un cuvânt, gazetarii și navigatorii sunt de acord: în ultimii vreo 20-30 de ani, orca, o specie vestită prin inteligență și ”prietenia” față de om – chiar față de omul care înoată lângă ea… - și-a schimbat comportamentul, devenind ”o specie agresivă”.

Asta mie îmi amintește de ursul din Carpați și de concluziile unor jurnaliști imaturi, la unison cu ale unui soi precar de ”oameni de știință”; ultimii fiind ingineri silvici de chiolhan, lideri-vânători ai Facultății de Silvicultură din Brașov și ai ICAS-ului, institutul care, tot pe-acolo, cercetează te miri ce pe bani mulți europeni… Dar să revin pe mare…

Ceea ce ignoră navigatorii și gazetarii iberici și prin ei - ca formatori de opinie – publicul cititor este că în zona oceano-maritimă amintită sezonier se înregistrează migrația unor masive bancuri de ton: hrana orcilor și ținta ambarcațiunilor pescărești; industriale și individuale.

Deopotrivă, strâmtoarea constituie teritoriul unui supraaglomerat trafic maritim, comercial și de agrement. Și, dacă navele de mare tonaj, prin întreaga lor prezență, avertizează și îndepărtează orcile din calea lor, ambarcațiunile ”ușoare” – fie ele de pescuit, fie de agrement – prin pescajul redus și evoluția la mică profunzime, rănesc orcile cu safranul cârmei. Fapt constatat de biologii marini care atestă rănile sau cicatricile purtate de o mare parte din populația de orci limitrofă peninsulei. De aici până la concluzia mea că invazia și jefuirea ”casei și cămării” orcilor de către nesătulul „sapiens” nu e decât un pas; cam cum pățește și ursul din Carpați!

Drept care, nici pe departe orca nu a devenit o specie agresivă ci, doar una care, interacționând cu mijloacele de deplasare ale omului, se apără atacând ”cuțitul” cu care acesta taie apele și, atât de frecvent, spinarea acestor uriași delfini: safranul cârmei. Viteza de deplasare adesea fiind foarte mare, grație motoarelor puternice, distracția omenească nu mai dă locuitorilor de drept ai mării timp de a se feri; ba mai mult: dacă motoarele - de bine de rău – prin vibrații transmit ”sonarelor” orcilor semnalul de pericol, velierele, având viteze teribile în condiții de liniște, au devenit un pericol mai… periculos (ele având și ”lama” derivorului); iar orcile fac ce pot…

Faptul că până și puii acestei specii, preventiv, distrug cârma ambarcațiunilor este dovada vie că, în cazul unor specii ”superioare” - cum sunt ursidele, primatele antropoide și delfinii - educația este totul; comunicarea și imprimarea copiilor de către părinți fiind cheia tuturor ”păcatelor”. Ce să mai zic atunci de specia homo sapiens?... De gazetarii pomeniți în titlu și de unii ”silvici de știință”… Dar nu numai de ei…