Viorel

Nicolae Romulus DĂRĂMUȘ

Prietenul meu, Viorel, în drumurile sale nordice a găsit o grapă; una veche, din lemn de gorun, cu cuie de fier... Minunată unealtă!... Și, agățându-i-se de suflet grapa asta, Viorel s-a agățat de ea. Și pare să nu-i mai dea drumul... Cel puțin, așa se arată în imaginea pe care i-am furat-o din pagina feisbuclucașă...
Acolo i-am scris, de altfel, să o ia acasă, dacă stăpânul o vinde... Sau, dacă i-o dă; ceea ce e foarte probabil... Caz în care grapa asta de mare folos fi-va grădinii sale.
Viorel - nu știu dacă v-amintiți de el, c-am mai scris pe ici pe colo… - este în stare să desfacă motorul unui automobil stricat și să-l facă precum a ieșit din fabrică, plus ceva îmbunătățiri inginerești. Trec peste alpinismul cu care a lăsat-o oleacă mai moale, excursiile la picior și schiul rămânându-i însă la inimă...
Din mâna sa am văzut ieșind o minunată tobă de șaman, al cărei sunet vindecă pe loc orice beteșug, întrucât totul a fost făcut de aceeași mână: de la tăierea și prelucrarea lemnului-cadru, la prepararea și întinderea pieii de capră.
Tot el a făurit - la mica sa forjă personală - niște cuțite ca briciul și - bomboană pe tortul meu! - a pus mâner nou satârului bunicii mele și l-a ascuțit, drept care acum stă la mare cinste în bucătărie, bucuros de viața lui nouă...
Restul sunt floare la ureche, întrucât cașcavalurile și mezelurile moșite de Viorel sunt la ordinea zilei.
Și tot la ordinea zilei sunt la el, după caz și situație, cele câteva oi foarte tăcute (fiindcă-s sătule), precum și numeroasele găini, gâște și bibilici cotcodăcitor-gâgâitor-cârâitoare care-i populează întinsa grădină; cea unde merită adusă, spre a căpăta o nouă viață, grapa cu pricina...
Pe scurt: Viorel crede ce spune, spune ce face și face ce spune.