Schimbarea la față (iii)

Nicolae Romulus DĂRĂMUȘ

Mă uitam la omul aflat dinaintea mea: întinerit. Și altă față!... O față luminoasă… Și ce ținută!: victorioasă. Iar ochii, după care-l recunoscusem, albaștri ca cerul de toamnă, i se aprinseseră. Celălalt, intrat în cabinetul meu în urmă cu doisprezece ani - coborât acum dintr-un ungher al amintirii – pe atunci bolnav la marginea vieții, murdar, bântuit de patima alcoolului și tutunului – ”insista” însă… Trebuia să înțeleg, căci minunea care îmi anulase convingerile de medic – eu dând omului, cu de la mine putere, doar câteva luni de viață - era stridentă. Iar medicul care eram nu credea în minuni. Aveam nevoie de dovezi, deși ”schimbarea la față” o aveam în față. După puțin timp aveam să înțeleg că fusese bobârnacul pentru a mă schimba și eu.

L-am descusut... Și am aflat că, în halul în care era, arătase rețeta mea – pe care scrisesem cu majuscule ”EVITAREA ALCOOLULUI!!!” – stăpânului în al cărui grajd locuia, pe ”casă-masă”, ca slugă. Acesta fusese decidentul și, neașteptat, îl dusese la o mănăstire, unde l-a dat în grija starețului. Și bolnavul a intrat la ”ascultare”. ”A fost ca-ntr-o închisoare bună…” – a ținut el să lămurească, adăugând: ”M-au pus la animale, tot la grajd, că la asta mă pricepeam”. Am zăbovit apoi în alte povești, căci merita… Și le meritam mai ales eu: aveam dinaintea mea, în sfârșit, după douăzeci și șapte de ani de medicină, pe singurul om care ascultase cu sfințenie ”sfatul medicului”.

”Sfatul medicului” … Cândva era și o emisiunea radiofonică cu acest titlu. Dincolo de toate însă, sfatul ăsta, mereu respins, mereu nerespectat, îmi dădea mari bătăi de cap. Ignorarea lui ajunsese să mă obsedeze…

Bolnavii, fără excepție, ajunși în cabinet, după consultație și diagnostic, voiau medicamente. Doar medicamente!… Medicamente și iar medicamente. Eventual, pe lângă ele, mai acceptau ”proceduri la băi”. Să își schimbe însă radical obișnuințele, relele învățături, inerțiile minții și trupului, nicidecum!

În zadar le explicam până mi se răcea gura că medicamentele doar ameliorează vremelnic, că nu vindecă decât rareori și asta doar pe moment. N-aveam spor: ”Mie dați-mi ceva ca să mai pot!” - era replica ce le cuprindea pe toate…

Da… Trebuia să dau bolnavului vreo ”chimicală” spre a-l ajuta să poată lucra ca un apucat, să alerge de colo-colo până cădea-n nas de osteneală, să-i dau ceva ”de dormit” , fiindcă grijile-l copleșeau și, făcându-le pe toate astea, să mai poată bea și fuma în continuare: ”Atâta bucurie mai am și eu, la câte-mi stau pe cap… Credeți-mă!...Mă relaxează…”

De vorbă aș mai fi stat, dar cam depășisem timpul decent al unei consultații… Ne-am strâns mâinile și omul ”schimbării la față” a plecat. Nu l-am mai revăzut de atunci.

În cârcă aduceam frustrarea neascultării sfatului și, în paralel, după ”revoluție”, asistasem la ceea ce aveam să numesc ”patologia liberului întreprinzător”.

Venisem în târgul nord-moldav în ianuarie 1989 și cunoscusem destulă lume din zona rămasă necolectivizată; cum s-ar zice, ”omeni la locul lor”: crescători de vite, agricultori, mineri, muncitori la filatură, tâmplari, croitori, cofetari, pantofari, ”lucrători în comerț”… Firește, unii și betegi pe ici pe acolo, însă nu peste măsură de mulți.

Ei bine, doar după câțiva ani de la ”eliberare”, în cabinet au început să îmi intre tot mai numeroși cunoscuți, majoritatea tineri: tineri și îmbolnăviți. Cutare gospodar – pe care-l știam priceput la vite – își făcuse o pensiune... Ținea și vitele spre a oferi turiștilor produse naturale, că ”asta cer ei!” și mi se plângea: alergătura pentru aprovizionarea cu ”de toate”, actele necesare, ”Controalele, SANEPID-ul ”garda”, dom’ doctor, mă omoară!...”. Altul, vânzător la ”aprozar” își făcuse câteva magazine. Intrasem într-unul dintre ele: strâmt, cu mărfurile claie peste grămadă, semn de disperată lăcomie și dispreț pentru client!... Și pe el îl omorau grijile… Altul, altul și… altul, toți ca ”trași la XEROX”…

Mi se contura, asemenea unei cascade a ambițiilor amestecate cu neputință, evantaiul bolilor de stres: obezitate, hipertensiune arterială, diabet, cardiopatie ischemică, accidente vasculare cerebrale, arteriopatii, ”glanda” – cum numea câte-o gospodină tiroida.

Și, dinaintea tuturor asalturilor, eu mă încăpățânam cu ”sfatul medicului”, urmat de nevindecătoarea rețetă. Iar sfatul era simplu: îi explicam omului că își pusese pe cap ”o pălărie prea mare”, că își părăsise priceperile, putințele, ”talantul”, de dragul planurilor, al unui închipuit câștig bănesc uriaș… Dar cu ce preț!...

Mai demult, într-o carte hărtănită intitulată ”Karma”, găsisem o anecdotă potrivită. Zice-se că un tânăr medic, stins devreme, ajunsese la judecata din Cer . După modelul Sfinților Fără de Arginți Cosma și Damian, fusese un medic corect, neinteresat de bani, ajutând cu leacuri pe toată lumea. Spre surprinderea lui însă, Judecătorul l-a trimis în iad. Iar la protestul său explicația a venit cu glas de tunet: ”Da, doctore!... I-ai ajutat, dar nu înțelegeai nimic!... Eu le dam oamenilor semn că nu-s pe calea cea bună, pe calea ”talantului”, calea bunei măsuri… Le dam semn prin câte un beteșug. Unul mai ușor, la început… Apoi, dacă vedeam că nu se lasă, îi asupream mai tare… Iar tu ce făceai?... Prin ei, ajutându-i cu chimicalele tale, te luptai cu mine, spre răul lor!... În iad, acolo ți-este locul!”

Ar fi multe de povestit… Cert este că, la vreo două luni după reîntâlnirea cu ”omul schimbării la față”, m-am schimbat și eu: am închis definitiv cabinetul. Acum aș putea începe o altă istorie. Tot despre ”talant”, despre medicina holistică, despre cauzele spirituale ale bolilor, despre niște cărți, despre iubire până la urmă… O las însă pe altădată…