Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Era în martie 2021 când, șovăitor, ușa cabinetului s-a deschis: mișcată încet cât se poate, ca împinsă de curent… Într-un târziu, în crăpătura ei a apărut un chip… ”Ăsta-i ăla!...” - mi-am spus uluit, în vreme ce în încăpere, zâmbind cercetător, îmi intrase un călugăr: ”M-ați cunoscut, dom’ doctor!...”- făcu el zâmbind… ”D-ha!...” – am rostit ca unei fantome, cu ochii cât cepele… Îmi închipui că aveam o față!... ”Văd că m-ați cunoscut!... Dar nu mai îs ăla!... Ce credeați?... Sunt ani…” – a adăugat el molcom, cu un soi de mândrie în glas.
Din ce ungher de memorie mi se iscase amintirea, nu știu… Trecuseră doisprezece ani… Prin cabinet mi se perindau anual peste 3500 de pacienți… Pe unii îi țineam minte în amănunt, cu toate ale lor – de la problemele familiale, la beteșuguri – pe alții mai puțin… Pe câte unii, deloc.
De omul din fața mea – întâlnit demult, ca vai de capul lui – nu mi-am amintit vreodată. Niciodată!... Totuși, dacă singurul martor al întâlnirii – asistentul meu – m-ar fi întrebat în tot acest timp despre el, cred că ”Se va fi stins,” ar fi fost pesemne răspunsul… Dar, subliniez: îl uitasem.
Iată însă că ochii aceia albaștri îmi rămăseseră în memorie – căci ei îmi grăiseră mai întâi atunci. Ca și acum… Mă uitam la el ca la un întors din morți, în vreme ce întregul amintirii, în amănunt – de la chip, la dialoguri - mă copleșise… Eram între două lumi.
El zâmbea, drept, drapat în hainele lui negre și tăcea… Fața i se întinsese, întinerită, iar obrajii îi luceau; un roz discret – de emoție,… de bucurie?... – invadându-i.
L-am invitat să șeadă și, neîntrebat, omul a continuat: ”Am plecat atunci la mănăstire… Pe loc am plecat, după vizita la dumneavoastră. M-a dus stăpânul… Și am rămas… N-a fost lesne!... Că la început îmi venea să tot plec…”. Și s-a pus pe povestit despre traiul lui acolo: despre ”ascultare” și rugăciuni. Despre ispite și chinul înfrânării… Îl auzeam, dar nu-mi trecea prin minte decât ”E o minune!”… ”Dumnezeu a făcut o minune”…
Nu l-am mai examinat, deși am fost tentat: să-i pun mâna pe burtă, să îi simt ficatul, dar tare anapoda ar fi fost: nu îmi venise ca pacient!... Plus că, de atâtea ori, contrar prezicerii mele, prinsese ghioceii primăverilor. (va urma)
