A trebuit să treacă, iată, zeci de ani de la întâmplare, spre a o scrie. Uneori am mai povestit-o unuia,… altuia, atunci când credeam că vorbesc unor oameni care-i pot pricepe miezul… În câteva rânduri chiar mi-am plănuit să o ”aștern pe hârtie” - pe cea electronică și pe feisbucluc – spre a-și găsi apoi locul în presă și într-o carte, dar până azi nu m-am învrednicit. Sunt convins acum că mi-au dat ghes unele lecturi relativ recente care o explică, ele unind, prin dovezi certe, știința cu credința.
Era în 1989, iar eu abia venisem în Gura Humorului, la cabinetul de boli interne al policlinicii. Era iarnă când mi-a deschis ușa un om ca vai de capul lui. Eram învățat cu sărăcia și cu mizeria umană, unde boala își face lesne loc și, dintr-o privire, meteahna băuturii și tutunului i-am citit-o pe chip: pungi sub ochii mari, albaștri și încercănați, uitătura pierdută, fața slabă, buhăită, plină de vinișoare, și, neîngrijită, o mustață precum o streașină îngălbenită peste buzele vineții… Lațe încărunțite de păr slinos îi ieșeau de sub căciula croșetată, lungindu-se peste urechi spre gulerul unei cămăși de un alb învins… Purta un fâș negru veștejit și bluginși jegoși cât încape, ”întregul” ducându-mă cu gândul la o ”specie” pe care o mai întâlnisem în drumețiile mele codrene: ciobanul netrebnic; cel angajat vremelnic și de nevoi pe la stâne, ținut ”pe mâncare, țigări și băutură”.
L-am invitat să șeadă și obișnuita întrebare ”Ce vă supără?” și-a făcut treaba. Îl supărau toate: tare ostenea ”la deal”, îl dureau genunchii și, mai ales ”nu mai avea putere”… ”N-am vlagă de dimineața până seara, dom’ doctor… Și mare lucru nu fac… Că stăpânul are milă de mine… El mi-a zis să vin… Să văd ce-i, că nici de mâncat nu mai pot mânca... Îs nervos, mi-i tot somn și parcă-s năuc de cap!”
Stăpânul?... Cuvântul îmi lovise auzul…
L-am întrebat dacă bea… A lăsat ochii în jos: ”Păi, știți cum-îi!... Lucri ce lucri, dar după aia… Ba aici, ba dincolo, oamenii te servesc... Îți mai iei și tu…”
”Stăpânul” îmi zumzăia însă și l-am iscodit: de ani mulți lucra cu ziua pe te miri unde… Doar de câteva luni îl luase ca slugă un om mai înstărit dintr-un sat apropiat. Locuia într-o încăpere lipită grajdului și a ținut să mă liniștească: ”Dar am de toate acolo: pat, sobă, masă…” Da: chiar de toate…
S-a dezbrăcat și l-am examinat… Slab… Numai burta de el!… Cu pielea vinețiu-străvezie, întinsă…Dar și alte semne ce nu lăsau mult loc îndoielii: ”steluțe vasculare” – niște ectazii roșii ”tipice ficatului” - pe întreg toracele, un ficat mare, dur, venind în palma mea ca un pietroi scăpat de sub coaste... I-am propus internare, dar omul m-a refuzat ferm… Am insistat… Nu!... Voia doar rețetă. Nu era angajat ”cu acte”. Nu putea plăti internarea și nici n-ar fi vrut: ”Nu-s învățat cu spitalul… N-am fost în viața mea!”…
L-am înțeles și i-am scris o rețetă, enumerând medicamentele, explicându-i dozele… Apoi, rutinant și cu obișnuita convingere a inutilului, i-am spus apăsat să lase băutura, întrucât cu ficatul nu-i de joacă: ”Poate fi o ciroză, dar nu-i sigur… Ați auzit de ciroză?... Ficatul se poate și reface!…”. Și, mașinal, am adăugat alte rostiri în vânt, despre ”evitarea frigului, umezelii și eforturilor fizice”… Ca și cum, slugă la țară fiind, le-ar fi putut evita…
S-a îmbrăcat încet, în vreme ce eu – ca să acopăr tăcerea – am reluat tirada cu alcoolul…
Mi-a mulțumit…
A luat rețeta, apoi schema terapeutică – pe care, inerțial, scrisesem cu majuscule, înaintea dozelor,”EVITAREA ALCOOLULUI !!!” - și a ieșit cu hârtiile în mână.
Pe ușa abia închisă a năvălit asistentul meu - prin a cărui încăpere trecuse bolnavul - și, ca de atâtea ori, s-a repezit să deschidă geamul: ”Aerisesc, dom’ doctor!... A lăsat un miros, omul ăsta!... Și cine intră va crede că puțiți dumneavoastră…” El mă știa anosmic… Am zâmbit și am adăugat: ”E rău de tot, bietul… Nu știu dacă prinde ghioceii…”). Și a trecut timp.(va urma)