Aflu că ”Un popor care nu știe să își apere drepturile sale, în zadar așteaptă sprijin de peste graniță”, rostirea fiindu-i atribuită lui Ion I.C. Brătianu.
Alegația, deși este cu sens - la acea vreme - conține o firească eroare... Nu poporul își apără drepturile, ci liderii o fac, întrucât acesta este rostul lor... Poporul este altceva decât populația unui teritoriu, la un anume moment sau interval istoric, de regulă, fiind vorba la ora actuală de o mulțime plurietnică.
Această populație, dacă nu este coezivă întru interesul comunitar, nu face nici alegerile și nici presiunile necesare privitoare la lideri.
Câtă vreme un teritoriu era locuit de un singur popor - realitate strict istorică - liderii, poporul și interesul erau una.
La ora actuală, când amestecul etniilor este în creștere, dincolo de amestecul limbilor vorbite, este amestecul ”limbilor” - al tradițiilor, religiilor, culturilor și... al ”mândriilor” - ceea ce generează interese și nu interes comun.
Interesul comun - dedicat adevărului, binelui și frumosului vieții - reclamă trezirea conștiinței comunitare, unde pe primul plan să fie viața, cu toate formele sale - de la om, la păstrăv, de la stejar la furnică și parameci - ”corola de minuni a lumii” însumând valoare și nicidecum preț.
Părăsirea religiilor în favoarea credinței într-un Dumnezeu aflat dincolo de legile fizice și cele omenești pare să fie condiția.
Doar atunci liderii aleși vor lupta pentru binele tuturor și nu doar pentru binele unei etnii, al unor buzunare sau al unei religii.
Această ”trezire” se face om cu om și om de la om, prin cuvânt - ”La început a fost cuvântul” - uneori prin experiențe grele generând ”mintea de pe urmă”, însă niciodată brusc și în masă.
Așadar, răbdare și rostire, rostire și răbdare...