Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Perechile de acvile trăiesc ”împreună la bine și la rău”, fără jurăminte, cât timp le e dat să facă umbră pământului. Umbră doar, fiindcă viața lor – în văzduh, pe țanc ori vârf de arbori – e un permanent zbor, în înaltul necuprinsei biserici, sub cupola ce-și schimbă zugrăveala după bunul plac al Creatorului. Și înaripații soți simt că placul Lui e bun, nicidecum ”capriciu al vremii”.
Cu puțină imaginație – puțină, anume spre a mai stinge din aburul poveștii – după canoane omenești, binele vieții vulturești ar ființa doar când e vreme frumoasă, în ceasurile de odihnă sau când – prăduind fără îndestulare – părinții potolesc foamea pântecului și a cuibului plin de guri; altcumva spus, un bine precar, trecător, cu totul nemulțumitor pentru cei al căror belșug e altceva decât clipa.
Când am avut parte, am zărit acvilele însoțindu-se în largi spirale celeste din care, în răstimpuri, își trimiteau spre oameni glasul...
În tânguiala lui ascuțită - asemenea unui sonor pumnal încovoiat - deslușesc mereu un mesaj de compasiune adresat pământenilor: o avertizare asupra însingurării și eternei așteptări.
Cel ce-și ridică ochii pe firul straniului țipăt uită însingurarea și așteptarea. Și, dintr-o dată, se simte părtaș zborului.
Repetând exercițiul cerului, chiar în lipsa acvilelor – mai ales așa!,… faptul cerând multă imaginație – omului pot să-i crească aripi, fiindcă difuzul amestec de melancolie și invidie poate fi un bun antidot.
Într-o zi mi-a fost dat să văd însă o singură acvilă: o acvilă țipătoare mică, după cum au botezat-o ornitologii. Se așezase în creanga unui păducel și, cât era largul, pereche nu se zărea. Era pesemne la început - poate tânără...- aflată în așteptarea binelui, după bunul plac al Celui de Sus. Cel care avea să o salveze de însingurare.
