Vânătorul de lei

Nicolae Romulus DĂRĂMUȘ

Balta aceea dobândise în mintea mea imaginea unui eldorado halieutic. Nu putea fi decât foarte mare, presărată cu ochiuri sumbre și secrete, spre care duceau întortocheate canale. Toate așteptându-mă... Cât de ușor se trezesc vechile stări, cât de efemer doarme copilul din noi o știu doar unii. Fiindcă nu toți copiii au fost copii, după cum nici toți adulții nu devin maturi. De unde și neputința multora de "a fi". Dar asta e o altă poveste. Tristă cât se poate. Oricum, balta exista, iar eu, pornit în "căutarea timpului", eram hotărât să recuperez. Poate chiar să fac ceva împotriva mizantropiei în care mă lăsasem adâncit de "semenii" întâlniți prin orașe, păduri, pe maluri de ape...

Da... De peste un ceas sunt pe apa visată, iar știucile - doar pentru ele venisem! - mi-au recunoscut mâna de la primele lansări. E drept însă că "trofeele" - de modeste dimensiuni - se adunaseră doar în memoria aparatului fotografic. Mai apoi, impregnați cu mucusul lui essox, cracii pantalonilor - dobândind mărețe pete "scrobite" - deveniseră totuși suprema pecete a revenirii. Puteam trage barca la margine. Fusese o zi bună: mă recuperasem.

Malul de care mă apropii se populează însă sub ochii mei. Un automobil de teren, negru și strălucitor, deschide drumul unui adevărat convoi: o autocamionetă hărtănită, urmată de două Dacia papuc. Vechiturile rulează la o distanță respectuoasă. Încetinesc sau accelerează prudent, după cum decide jee­pul din frunte. În sfârșit acesta a oprit. Un individ mijlociu de statură, amarnic de gras, a coborât, lăsând portiera deschisă. Privește spre apă cu mâinile în șolduri, rela­xat... E învelit din cap până în picioare în haine de camuflaj, noi și rigide. Vesta, cu nenumărate buzunare, contribuie decisiv la "impresie", dar nici bocancii înalți, strângând pantalonii pe glezne, nici ochelarii de soare nu sunt de neglijat. Face semn cu mâna spre cei din convoi și abia atunci îi observ mănușile din piele, perforate, lăsând libere doar buricele degetelor: o altă dovadă de "profesionist", de data asta al volanului.

Brusc, un furnicar de indivizi harnici s-a iscat din mașini, mișunând prin ierburi. Sunt exersați și fiecare pare să-și cunoască treaba. Cenușii, șterși, duc în brațe diverse obiecte: scaune, mese pliante, șezlonguri. Glasul unuia - ce pare șeful plebeilor - se aude periodic: "Patroaneee, asta unde vine?", iar cel costumat belicos lămurește cu degetul locul acelei piese de mobilier. O uriașă umbrelă din lemn e deschisă, moment în care din jeep mai coboară un bărbat, doamne plinuțe și o liotă de copii. "Patroaneee, dar ăstaaa?...", se aude, și din camionetă își face apariția o instalație ca un modul lunar. Este un imens grătar pentru cărbuni, înalt, cu picioare din țeavă groasă, confecționat artizanal. Pare a fi piesa de bază a expediției, fiindcă bossul se deplasează personal la locul destinat și pune mâna. O așază, îi probează stabilitatea. Sacoșe izoterme călătoresc spre mese și doamnele se pun pe treabă. Cineva a deschis casetofonul jeep-ului și ritmul sincopat al manelelor scutură tres­ti­ile și văzduhul. Între timp, imensul Rambo a aprins cărbunii, suflă asupra lor, îi încinge cu combustibil lichid. Este expert. Tăvile cu cărnuri asezonate poposesc pe o masă apropiată, de unde - cu calmul unui strateg - omul le ucide pe grilajul încins. E fum amarnic, dar profesionistul îl îndură stoic, aplecat responsabil asupra "țambalului" culinar, ce pentru el nu are taine. E un pasionat, se vede de la o poștă.

Noi preparate vin la foc, în vreme ce, sub umbrelă, lumea bună se îndoapă voinicește. "Furnicile" mănâncă și ele, însă la soare. Din când în când, grijulii, duc și desfundă sticle cu licori la masa stăpânilor, toarnă în pahare, își fac și lor parte și se retrag. Bossul mănâncă singur și temeinic, autocondamnat la locul de muncă, unde "servește" direct dintr-o sticlă cubică ceva ce pare a fi whisky. E terminat. Își schimbă hainele de război și se retrage sub umbrelă pe un șezlong, care însă nu-i satisface pretențiile. Strigă în telefonul mobil, tare, parcă ar vrea să fie auzit peste dealuri: "Da, mă Ghiță, două paturi! Trimite pe careva! Iute, mă, două pliante!... Știi de unde...".

Spectacolul m-a furat. Ridic mica mea ancoră și vâslesc spre mal. Orașul e aproape, paturile sosesc deja, aduse cu o dubiță. Patronul însă doarme buștean, cu bărbia în piept, iar "furnicile" nu-l mai trezesc: "E obosit săracu', el a preparat tot" - se aude. La țărm, unul dintre plebei vine spre mine, stăpânit de curiozi­tate. Pare să nu-l satisfacă răspunsul meu despre știucile fotografiate și eliberate și ține să mă in­for­meze, superior: "Patronul e maaare vânător și pescar! La toamnă pleacă în Africa să împuște lei".