SIMȚURILE ȘI SIMȚIREA

Ne despărțeau doar vreo 10 pași când l-am observat. Până atunci mersesem totuși fără zgomot, rod al învățului meu cu singurătățile carpatine, unde discreția e legea dintâi; acolo, adesea-mi părea că, deși sunt singur, însemn ”prea mulți”… M-am oprit scurt, înaintând apoi ca melcul. Știam că vibrațiile solului vorbesc într-un fel aparte neamului său.

Lungit în nisipul potecii, nu departe de stâncăriile ce vegheau râul, el aduna lenevit căldura soarelui de august; în prag de toamnă nopțile muntelui sunt reci.

Eram față-n față când, tresărind, a ridicat capul… Dormise copleșit de bine. Nemișcare… Un dialog al fricii și încrederii, arbitrat de simțuri, simțire și gând… Ultimul – cât se poate de omenesc - îmi spunea că, panicat la vederea mea, avea să țâșnească precum săgeata spre adăpostul junglei de brusturi.

M-am lăsat lent spre pământ, ghemuindu-mă, până când degetele au atins țărâna. De acolo, l-am țintit cu obiectivul, rabatând ecranul: aveam acum perspectiva șoarecelui ce-și privește dușmanul… Neobișnuită stare… ”Dușmanul” rămăsese însă pe loc. O vreme, apoi a început să crească în obiectiv… Era curios, pesemne.

Înțepând ritmic aerul cu limba înfurcită, șarpele se apropia legănându-și capul. Degetul meu se hărnicea pe declanșator, în vreme ce ”monstrul” îmi ocupa tot mai mult cadrul. Până când, delicat, mi-a gustat lentila. S-a strecurat pe sub aparat, frecându-mi ușor dosul degetelor: o atingere vag aspră și caldă; ”rece ca șarpele” nu se adeverea. Dar nici el nu fusese ca alți șerpi…

Mi-am ridicat mâna și curiosul s-a strecurat printre călcâiele mele spre zăvoi.

Gândul mă înșelase… Pulverizat, dispăruse laolaltă cu toate gândurile. Rămăseseră în noi și între noi doi simțurile și simțirea: starea de a fi.

Nicolae DĂRĂMUȘ