Florin HAIDAMAC

Odată cu primele iluzii de primăvară, pe lângă ghenele de gunoi permanent pline au apărut, aşa cum mă şi aşteptam, haitele de câini vagabonzi. Nu vreau să intru în polemici cu tot felul de forme de viaţă care îşi fac o îndatorire "creştinească" din a hrăni patrupedele astea. Nu vreau să intru în gura gospodinelor şi a "sufletelor frumoase" care fac din strada lor sau din scara blocului menajerie. Cu duhorile şi mizeria aferente. Vreau doar să le atrag atenţia, într-un mod cât se poate de civilizat, că îşi pot exprima dragostea prin adoptarea acestor vietăţi. Aşa îi ajutaţi şi aveţi grijă de ei. Luându-i acasă. Sunt persoane ca mine, rare ce-i drept, care apreciază curăţenia. Sincer, îmi e milă şi de câini şi de cei care-i hrănesc cu resturi unsuroase de mâncare. Mereu am simţit compasiune pentru fiinţele cu care Natura nu a fost generoasă din punct de vedere al inteligenţei.

Oraşul ăsta, ca şi altele, suferă din cauza lipsei locurilor de parcare. Printre multe alte lipsuri. Pe de altă parte, trebuie să fiu corect. Nu poţi acuza primăria că nu are soluţii când se înmatriculează 10.000 de maşini pe trimestru. Toţi suntem de vină pentru felul în care trăim. Nemulţumirile ce ne apasă atât de puternic sunt generate chiar de stilul nostru de viaţă. E atât de simplu.

Prin felul în care înţeleg eu să practic medicina sunt nevoit să fac foarte multe vizite la domiciliu. La pacienţi cronici. La pacienţi imobilizaţi. La cazuri în care mi se solicită o primă sau o a doua sau o a "n"- a opinie. Nu contează. Pentru mine, vizitarea pacientului în mediul lui reprezintă cea mai bogată sursă de informaţii. De multe ori chiar modul de debut şi evoluţie al unei boli îl pot desluşi numai după o asemenea consultaţie. Stilul şi condiţiile de viaţă ne influenţează încărcătura morbidă. Tocmai în călătoriile mele prin acest minunat oraş am trăit următoarea situaţie pe care, generos cum mă ştiţi, o împart cu voi.

E întuneric. E frig. Car o mare oboseală, dar conduc atent. Nu cunosc zona şi la lumina farurilor încerc să evit pe cât posibil gropile, gurile de canal nealiniate cu şoseaua, precum şi maşinile parcate din belşug de o parte şi de alta a străzii, în cele mai ciudate poziţii. E un chin să te deplasezi în condiţiile astea. După câteva minute ajung la scara pacientului. Bucuria mea nu cunoaşte margini când găsesc un loc de parcare. Unii au obiceiul de a-şi revendica "locul lor" chiar dacă nu au plătit pentru el. E tocmai cazul de faţă. Văd o ladă de plastic cu câteva pietre în ea. Cobor. O mut şi parchez.

Mă uit la ceas. Am ajuns prea devreme. Sunt un tip punctual. În cele 10 minute libere până la ora fixată aprind o ţigară, stau lângă maşină şi studiez împrejurimile. Norocul meu e maxim. Scara nu e prevăzută cu gospodine milostive care să o transforme în canisă. E chiar curăţenie. Pantalonii mei sunt în siguranţă. Ca şi simţul olfactiv. E linişte. De la un geam la etajul întâi mă priveşte cineva. E un om destul de în vârstă. Îl văd că se agită. Deschide geamul şi mă apelează cu o voce puternică.

- Mută, bă, maşina de acolo! Că vine băiatul îndată şi vezi tu! N-ai văzut că e ocupat?

Unui asemenea gibon nu am ce-i răspunde, aşa că îmi văd de ţigară. Ăsta turbează. Urlă şi mă înjură. Nepăsător, îi arăt un anumit deget. Fără să îi spun vreun cuvânt. Mă uit la ceas. Mai am câteva minute. Intru în scară. Stau cu pacientul jumătate de oră apoi cobor. În faţa maşinii mele e tras un Logan albastru. De la nu ştiu ce firmă. Acum înţeleg. A venit băiatul moşului. Genul de şmecher cu maşina firmei. Cu "locul lui" de parcare la el la bloc. Pornesc motorul. Aprind farurile şi bag mâna în claxon. 10 minute. O pot ţine aşa ore întregi pentru că mi-am pus căştile şi am dat drumul la muzică. Pe mine nu mă deranjează. Se aprind lumini peste tot. Ies tot felul de mecle pe la geamuri. Continui să fac circul de pe lume. Nu-mi pasă de zgomot. În final, după 20 de minute coboară cel care m-a înjurat. E însoţit de o persoană fizică de vreo 30 de ani. Renunţ la claxon şi cobor din maşină.

- Ţi-am spus să muţi hârbul de aici. Nu m-ai ascultat. Acum, dacă nu vreau eu, nu pleci de aici.

Mă uit la Logan. Mă uit la maşina mea. Mă uit la obosiţii ăştia doi.

- Bună seara şi vouă, domnilor. Dacă aţi venit să îmi arătaţi actele prin care îmi demonstraţi că aţi plătit pentru locul ăsta, îmi cer iertare şi sunt gata să achit pentru timpul în care l-am ocupat. Dacă nu aveţi asemenea dovezi, vă rog să îmi eliberaţi drumul. Sau mă sechestraţi?

Moşul s-a înroşit de nervi. Fiu-su schimbă feţe-feţe. Ca să nu pice de pămpălău, îmi spune:

- Ştii, aici se taie cauciucuri.

Mă uit la el. Mă uit la moş. Mă pufneşte râsul.

- Ştii, aici se sparg geamuri. Pot face asta zilnic. E o obsesie pe care o am din copilărie. Acum, mută-ţi cadavrul ăsta de maşină de la firmă, ia-ţi şi cadavrul căruia îi plătesc eu pensie şi dispăreţi amândoi. Şi nu mai deschideţi gura până nu învăţaţi măcar să salutaţi, că de vorbit civilizat nu vă duce mintea.

Se uită unul la altul. Văd în ochii lor că mi-ar fi tras o mamă de bătaie, dar, nah, era prea multă lume pe la geamuri. Mai înjură un timp apoi am drum liber. Nah, şi ăştia votează. Şi ăştia îmi decid mie viitorul. Şi pentru ăştia plătesc eu pensii. Şi pentru ăştia plătesc eu asigurări de sănătate. Şi pentru ăştia plătesc eu impozite. Forme de viaţă care fac umbră pământului degeaba. Dar, nah, pline de venin. 

De ce dracu ne-am înrăit aşa, nu ştiu.