Florin HAIDAMAC

"- Nu există vreo explicaţie. O caut de ceva vreme, dar raţional nu îmi pot defini comportamentul din ziua aceea. Mi-am respectat programul obişnuit. Am închis localul la ora 23, ca de obicei. M-am urcat în maşină, ca de obicei. Am condus pe drumul pe care-l fac, cum altfel?, de obicei. Mă gândeam la facturile de a doua zi şi la obligaţiile de final de lună. Și m-am pomenit în faţa gardului. Stând în lumina farurilor maşinii. Cum am ajuns acolo, habar nu am. Ce căutam? Iar nu ştiu. Simţeam doar o nevoie dureroasă de a intra. Crede-mă, era ceva fizic. Simţeam că îmi explodează capul dacă nu intru. Când eram copil îmi plăcea foarte mult să sar garduri. Aveam chiar o tehnică foarte bine pusă la punct. Și cum unele lucruri nu se uită vreodată, am fost înăuntrul proprietăţii în câteva secunde. Lacul era întunecat. Niciun zgomot în jurul lui. Doar o senzaţie ciudată. Nu ştiu. Mi-a venit în minte că plouă cu picături de noapte. Ploaia care nu face zgomot. M-am uitat în spate. Aveam un sentiment acut că sunt urmărit. Că mai era cineva cu mine. Cineva care mă încuraja. Care mă împingea către ochiul de apă neagră. Am sesizat că farurile s-au stins. Motorul maşinii s-a oprit. Nu-mi păsa. Mergeam hotărât spre lac.

Glasul îi tremură. Ca şi mâinile. Pe frunte i-a apărut o cută. Privirea i-a devenit fixă. Trece prin mine. Apucă pachetul meu de ţigări şi îşi aprinde una. Nici nu respir. Îl urmăresc fascinat.

- M-am oprit doar când apa mi-a ajuns la piept. Și nu printr-o voinţă proprie. Razele lunii au făcut-o. Mi-au venit în minte doar două cuvinte. Însângerată, luna. Ca povestirea. O ştii?

Dau din cap. Sigur că o ştiu. E una dintre cele mai bune lucrări din SF-ul românesc.

- Am ridicat privirea spre ea. Corpul îmi era amorţit. Liniştea era absolută. Ca într-un cavou. Al meu. Paşii mi-au luat-o din nou spre abis. Înainte de a-mi acoperi ochii am văzut în mijlocul lacului o umbră. Semăna cu o femeie care ţinea în braţe un copil. Se uita fix la mine. Lumina rece a lunii sfâşia în ea. Am văzut doar doi ochi negri. Reci. Sticloşi. Morţi. Apoi o gură căscată într-un rânjet hidos. Venea spre mine. Halucinaţia asta a mers mai departe. Umbra se apropia. Ochii îi erau parcă din ce în ce mai mari. Crede-mă că eram fascinat. Nu-mi doream decât să fiu îmbrăţişat de creatura asta. Atât de mult încât am uitat până să şi respir. M-a anihilat complet. Doar vino şi ia-mă în întunericul putreziciunii tale. Gânduri ca o pastă. Și frig. Frig plăcut. O mare parte din mine voia să se integreze în veşnicie. Atât simţeam. Că moartea e ceva dulce şi, la naiba!, necesar chiar în clipa aceea. Ochii ei ciudaţi mă fixau, încurajându-mă. Am făcut un pas. Încă unul. Și încă unul. Apa mi-a trecut de frunte. Ochii i-am ţinut deschişi. Voiam să văd tot. Să îmi văd dorinţa îndeplinită.

Obişnuit cum sunt cu tot felul de ciudăţenii, am aşteptat calm să continue. Faptul că îl aveam în faţă îmi spunea clar că sfârşitul nu a fost să-i fie în lacul ăla. Abia acum am înţeles că sub toată viaţa lui ordonată se află o agonie zilnică. Gândurile astea îl apasă în fiecare clipă. Ca şi imaginile. Ca şi ceea ce şi-a dorit să facă în momentele alea. Se simte vinovat.

- Am deschis gura şi am inspirat, aşteptând ca apa să îmi inunde plămânii. Eram sclavul ochilor. Nimic altceva nu mai conta. Am simţit două mâini puternice care mă trăgeau de cap în sus. Spre aer. Am leşinat. M-am trezit întins pe o pătură. Deasupra mea, cerul înstelat. Fără legea morală care ar fi trebuit să fie în mine.

Zâmbesc. Ştefan e un om citit. Și, aşa cum se întâmplă mereu, genul ăsta de oameni au cei mai mari demoni. Unii chiar îi preiau pe ai altora şi-i duc toată viaţa.

- Am privit în jur derutat. Cu ceva timp în urmă nu voiam decât să mă sinucid. Acum voiam să văd cine m-a împiedicat.

- Salvat, Ștefan, salvat. Nu împiedicat.

Mă priveşte gânditor.

- Ai dreptate, spune într-un final. Salvat. Era un bărbat. Îmbrăcat într-un pardesiu lung. Negru. Îşi purta părul lung pieptănat pe spate. Avea o frunte înaltă. Sub ea, doi ochi incredibili de expresivi. O bărbie pătrată, puternică. Întreaga lui fiinţă emana forţă. Stătea sprijinit de capota maşinii mele şi fuma, uitându-se atent la mine. Pe inelarul mâinii drepte purta un inel de aur, care scânteia atât de frumos în razele lunii. S-a apropiat. <Știu ce a fost în mintea ta. Știu ce e aici. Sunt forţe care pot strivi pe oricine. Forţe care pot desface fiinţe de parcă nici nu ar fi existat vreodată. Numele meu este Robert. Nu îţi sunt înger păzitor. Doar că azi ai avut noroc. Aveam preocupări comune prin locul ăsta. Amândoi am vrut să vedem cu ochii noştri. Tu ai fost chemat pentru că ai văzut unele lucruri. Eu am fost trimis pentru a confirma unora aceste lucruri. Sunt sigur că misiunea mea a fost îndeplinită. Tocmai faptul că te-am scos din ghearele Ei îmi confirmă asta. Uite un sfat. Nu mai veni vreodată pe aici.> S-a întors apoi şi a plecat. Înainte de asta mi-a lăsat inelul lui.

Nu m-am aşteptat la aşa o situaţie. Cine o fi tipul ăsta misterios care pare că ştie atât multe?

- Te rog să mă ierţi câteva minute. Am inelul în biroul meu. Îl aduc imediat.

Se ridică. O fac şi eu. Ies din nou pe balcon în aerul tare al nopţii şi privesc spre oraş. Apoi  mă întorc în cameră. Ștefan ajunge în acelaşi timp cu mine. Îmi întinde o cutie.

- Te rog să te uiţi. Au fost zile când l-am purtat clipă de clipă. Să nu mai fiu tentat să mai merg vreodată acolo. Are un efect liniştitor. Parcă îţi goleşte mintea de orice tendinţe negative. Autodistructive mai degrabă, aş spune.

O deschid. Inelul e extraordinar de frumos. Îţi fură ochii. E lucrat foarte atent. Îmi atrage atenţia imediat simbolul templierilor. Doi cavaleri călărind acelaşi cal. Simbolul sărăciei. Zâmbesc. Simbolul sărăciei pe aur. Ori cineva are un simţ erudit al umorului, ori ceea ce reprezintă imaginea asta nu are de-a face cu sărăcia. Și n-a avut vreodată."