Florin HAIDAMAC

Suntem campioni la cheltuit banii publici în mod inutil. Fără vreun efect imediat sau în viitor. Pe chestiuni utopice. Pe lucruri fără valoare. Un exemplu grăitor este referendumul. 42 de milioane de euro pentru nimic. Repet, bani pentru trei spitale noi. Construite de la zero. Am râs de m-am prăpădit când am văzut prezenţa extrem de slabă la urne. În ciuda eforturilor pe care diverse instituţii sau organizaţii le-au depus.

A fost zilele trecute un exerciţiu. Ce facem în caz de calamitate? Nu ştiu câte resurse, nu ştiu câţi oameni şi câtă logistică au fost necesare pentru o simulare la fel de inutilă. La un cutremur cu, să luăm o cifră minimă, cinci mii de victime suntem total depăşiţi de situaţie. Am avut un exemplu clar la Colectiv, legat de modul în care putem gestiona multipli politraumatizaţi. Şi acolo au fost doar câteva zeci. Dacă vorbim de Suceava, şi putem extrapola la orice oraş din ţara asta, nu avem cum să ne descurcăm. Spitale suficiente nu avem. Personal medical suficient nu avem. Resurse în caz de un dezastru, la fel. Cu ce intervenim? Cu ambulanţe vechi? Cu materiale vechi de zeci de ani? Ne trezim la autopsie indiferent câte exerciţii facem. Poate materialul uman e antrenat şi pregătit teoretic. Dar ce te faci când nu ai pe ce pune mâna? E ca şi cum am încerca să vedem cum ne descurcăm dacă am organiza un raliu în România când nouă ne lipsesc tocmai drumurile. Dar facem simulări. Concepem planuri irealizabile. Ca să ne dăm seama în viaţa reală că vom muri cu zecile de mii în caz de un dezastru.

Îndată expiră cardurile de sănătate. Sunt şi acum persoane, chiar asigurate, care nu au primit aceste bucăţele de plastic cipate. Mă întreb dacă sunt pregătiţi cei care le produc pentru încă o şarjă de milioane pentru toată ţara. Vom vedea împreună haosul care se va crea. Alţi bani aruncaţi în vânt pe ceva inutil. Cardul ăsta nu-şi face rolul lui de bază, pentru care a fost conceput. Anume cel de a facilita accesul medicului la dosarul de sănătate al pacientului. Să ştiu naibii ce i s-a făcut, când şi de către cine. Să pot lua o decizie şi să pot prescrie anumite medicamente mai uşor şi mai sigur. Mai eficient. S-a prezentat cardul cu tam-tam ca o măsură antifraudă. Nu zău? Atunci cum rămâne cu frauda de 4,5 milioane de euro făcută la nivel central în cazul îngrijirilor la domiciliu? Sunt persoane importante implicate în dosarul asta. Şi bani mulţi. Nuuuuu, nu se poate frauda. Că doar pacienţii au card. Mă laşi? Mă buşeşte râsul din nou. Producţia şi distribuţia acestor carduri au costat câteva zeci de milioane de euro. Bani pentru nimic. Ca să nu mai spun de blocaje şi de disfuncţionalităţi. Pe mulţi bani publici.

Mai ştiţi cât a plătit statul român pentru imaginara autostradă pe care firma aia americană ar fi trebuit chipurile să o construiască prin Transilvania? 8 miliarde de euro. Enorm de mult. Câte oare nu am fi putut face cu banii ăştia? Iar după ţeapa asta frumoasă ne-au obligat să cumpărăm rachete Patriot. Alte sute de milioane. Pentru ce? Cine să te mai atace când tu eşti deja cucerit economic? Ce frumoasă democraţie aduc americanii ăştia.

Mai putem spune după toate astea şi după multe altele că suntem săraci? Mai putem spune că murim cu zile pentru că nu sunt bani? Aşa-i că nu? Sunt bani. Şi ţara asta are bogăţii în multe domenii. Inclusiv în inteligenţă. Păcat că nu ştim să impunem noi, poporul, priorităţile. Vrem pensii şi salarii. Total de acord. Conducătorii noştri abili ştiu să speculeze asta. Când o să vrem spitale, şcoli şi drumuri la fel de mult precum vrem pensii şi salarii, poate vom găsi calea către normalitate. Până atunci, normalul rămâne senzaţional pe meleagurile noastre.

O sută de mii de euro costă un tomograf. Oare câte s-ar fi putut achiziţiona cu banii de referendum? Ştiu, multe forme de viaţă îmi vor spune că democraţia costă. Nu, dragi euglene, prostia costă. Prostia de a te lăsa prostit. Când o să ajungeţi cu mamele sau cu copiii voştri la un spital şi veţi sta opt ore la coadă. Când veţi scoate din buzunar bani ca să faceţi un tomograf, că deh, la stat te programează peste şase luni. Când veţi sta câte doi operaţi într-un pat. Când nu veţi găsi medicamente în caz că suferiţi de vreun cancer. Când o sa fiţi nevoiţi să strângeţi sute de mii de euro în caz că aveţi un copil cu leucemie. Când veţi rămâne schilodiţi pe viaţă din cauza drumurilor nesigure şi pline gropi. Când veţi vedea că singura voastră şansă este emigrarea. Când veţi vedea că după o viaţă de muncă aveţi o pensie de doi lei care nu vă va ajunge pentru mâncare, haine, medicamente, facturi şi veţi sta în frig. Bătrâni şi bolnavi. Când veţi vedea că plătiţi degeaba un stat care vă dă cu tifla de câte ori are ocazia. Când păţiţi ceva, orice, şi veţi vedea că puteţi muri cu zile, şi nici chiar moartea nu e de ajuns, atunci să vă gândiţi dacă toate utopiile de pe hârtie au vreo valoare.

Spitalele, drumurile, şcolile, toate astea sunt reale. Promisiunile şi vrăjeala se risipesc în aer imediat ce au ieşit procesele-verbale după numărarea voturilor. Ah! Ce i-am mai prostit şi de data asta!