Florin HAIDAMAC

Seara e răcoroasă. Aburii care îmi însoţesc respiraţia pătează întunericul într-un dans ce până la urmă definește viaţa. Orice ar însemna cuvântul ăsta în epoca modernă pe care o trăim. O epocă în care scara de valori cu care am crescut s-a pierdut. O epocă în care hrana e mai mult chimică, fără nicio legătură cu ceea ce am mâncat în copilărie. O epocă în care aerul, surprinzător, mai conţine și urme de oxigen. Încă. O epocă în care călcatul pe cadavre, canibalismul în formă rafinată, analfabetismul, igiena precară și "jmecheria" sunt caracteristicile definitorii pentru o societate din ce în ce mai alienată. Dar, ce să vezi?, o societate alcătuită din cetăţeni europeni.

Fac câteva mișcări de încălzire înainte de a mă apuca de alergat. Efortul îmi face bine în special pe plan mental. Plus că pot vedea multe în jur. Mă simt ca Rocky Balboa. Valuri de energie și motivaţie mă inundă. Încep ușor. Nu vreau să supun brusc la cazne plămânii care și așa abia își fac treaba, date fiind poluarea și obiceiul prost pe care-l am de prea mulţi ani. Sinuciderea asistată de și prin tutun. Casc bine ochii în jur. Iluminatul public e sporadic. Mi-ar fi prins bine un lămpaș, dar asta îmi mai lipsește. Să îmi spună lumea minerul sportiv. Trec pe lângă niște tomberoane. Acolo, câţiva cetăţeni europeni triază frumos gunoaiele. Plastic la plastic. Hârtie la hârtie. Au niște sacoșe de rafie. Unul dintre ei, să aibă vreo 12 ani, a găsit o cutie cu resturi de pizza și e tare bucuros că are ce mânca la cină. Nu e prima oară când văd tabloul ăsta și îmi e rușine că am devenit atât de nepăsător încât mi se pare normal.

Trec mai departe. Terasele sunt încă pline. Tot felul de oameni. Zgomot de discuţii. Clinchet de pahare. Arome de mâncăruri junk. Sănătoase în mod sigur. Și apoi clienţii vin și rup ușile cabinetelor că sunt obezi. Atât ei cât și odraslele. Că au probleme cu glicemia, colesterolul, ficatul. Că sunt veșnic obosiţi și cine mai știe câte alte simptome. Că au probleme cu imunitatea, bineînţeles. Sănătatea începe și se termină cu ce bagi în gură. Și mai ales când și unde. Dar, ce naiba?, când în ţara asta sunt doar crâșme, biserici, bănci și farmacii, ești nevoit să te adaptezi la ce ţi se oferă. La stilul de viaţă european.

Primele picături de transpiraţie încep să îmi intre în ochi. Alerg atent să nu calc în vreo denivelare și să îmi închei seara la Ortopedie. Un magazin. În faţă sunt doi bărbaţi. Lângă ei, două biciclete. Domnii ăștia să tot aibă vreo 50 de ani. Sportivi în mintea lor. Cu costume mulate de bicicliști. Mulate pe burţi. Niște picioare subţiri, de bâtlan, și umerii înguști le completează aspectul. Amândoi cu berile în mâini. Cred că au pedalat un pic apoi s-au oprit epuizaţi să bea bere. Să se hidrateze, nu-i așa? Au ars 20 de calorii și pun la loc 500. Dar ce contează? Ei sunt mulţumiţi. Chiar dacă fac o mare greșeală. Berea nu hidratează. Dimpotrivă. Știu că pare aiurea, dar jumătate de litru de bere ar trebuit băut cu jumătate de litru de apă. În fine. Îi las în urmă. Să-și aștepte accidentele vasculare cu sticlele în mâini.

Mă concentrez la efort. Mintea însă îmi e atrasă de tot ceea ce e în jur. La o scară de bloc sunt doi tineri. El e slab, ca un rezident al camerelor de gazare. Cu o ţigară în gură. Cu căști pe urechi, normal. Absent. Tastează în draci. Ea e mai plinuţă. Lumina unui bec chiar o pune în evidenţă. Are părul slinos. O faţă plină de acnee. Un tricou negru. Niște blugi rupţi și o pereche de bocanci de iarnă. Așa o fi cool, nu? Mestecă gumă. Butonează rapid, la fel de absentă ca el. Nah, întâlnire modernă. Nu pot să nu gândesc că ăștia îmi vor da mie pensie. Mă umflă râsul. Amar, dar asta e.

Încep să obosesc, dar nu-mi permit luxul de a mă opri. Un proprietar de căţel își plimbă mândru patrupedul. Normal, prezenţa ăstuia scoate din tufe toate javrele de care, nu-i așa?, administraţia orașului are grijă. Niciunul nu are ineluș la ureche. Roadele programului de sterilizare pe bani publici. Din păcate, eu reprezint o ţintă mai interesantă. Se iau după mine. Sunt trei. Trec pe viteza luminii. Tâmplele îmi zvâcnesc. Plămânii dau să-mi iasă pe gură. Inima îmi bate în cap. Adrenalina însă îmi dă aripi. Câteva minute păstrez un ritm infernal, sperând că se vor plictisi. Degeaba. Sunt mai în formă ca mine. Nu mă las intimidat. Omul e în vârful lanţului trofic. Și nu a obţinut poziţia asta renunţând. Trag de mine. Nu vreau să mă opresc. Și atunci se întâmplă ceva. Mă lasă în pace și își schimbă direcţia. Cu coada ochiului văd explicaţia. O pisică m-a scos din rahat. Ce ar fi omul fără pisoi? Trag aer în plămâni. Îmi e de ajuns. Decid să mă iau după javre. Să salvez pisica. Mi-a oferit răgazul necesar să mă refac. Îi sunt dator. Pisoiul e în vârful unui pom de unde privește arogant la cele trei javre care se plictisesc repede și pleacă. Atletul din mine își stoarce ultimele resurse de energie urcându-se în copac.

Sportul în aer liber e sănătate curată, nu? O fi. În alte ţări.