Florin HAIDAMAC

Amator de SF-uri cum sunt, acord mai multă atenţie decât ar fi cazul la tot felul de poveşti. Sunt absolut convins că există fenomene paranormale. Că nu au nici o explicaţie logică. Că lumea asta e plină de mistere pe care mintea umană nu le poate înţelege.

Drumul e greu. Muntele nu e pentru anemici sau distrofici. Poate fi unul dintre cei mai nemiloşi criminali dacă îl subestimezi. Aburii respiraţiei colorează frumos întunericul. Mă uit la cel din dreapta mea. Merge impasibil cu o ţigară în colţul gurii. Îmi e destul de greu să mă ţin după el. Nu ştiu ce a fost în capul meu când am plonjat în povestea asta cu toată convingerea că e adevărată. Tăcerea dintre noi e întreruptă doar de razele lunii care se înfig în pământul jilav.

- Mai avem mult?

- Ajungem îndată. 

Ştiu eu ce înseamnă pentru oamenii ăştia de la munte îndată. Cam 5 kilometri de mers. Minimum. Îmi înghit cuvintele şi privesc în jur. Suntem la marginea pădurii. Totul e sinistru. Frica ancestrală de întuneric e depăşită doar de curiozitate mea de a vedea fenomenul misterios pentru care am bătut atâta drum. 

Copacii sunt înalţi. Bezna e totală. Cum naiba se orientează omul ăsta, nu ştiu. Nu pare deloc impresionat de peisaj. Eu însă sunt încordat ca un arc. Aud tot felul de zgomote şi îmi imaginez tot felul de colţi ascuţiţi care ne aşteaptă răbdători. Cea mai grea luptă pe care o poate da un om e cu panica din interior. Încerc să îmi abat gândurile însă nu-mi vine în minte vreo imagine care să mă liniştească. Dau să întreb ceva când începe nebunia.

Un urlet înfiorător. De animal sălbatic. De rege absolut al terorii. Îngheţ. 

- Aşa e de fiecare dată când se apropie cineva.

- Eşti sigur că scăpăm cu viaţă? 

- Am avut noroc până acum. De ce nu am avea şi în continuare?

Minunat. La cheremul norocului. Încep să regret deja că m-am băgat în aşa ceva. Ce naiba o să văd în creierii munţilor, nu ştiu. Urletul sfâşie pânza neagră a nopţii din nou. E mai aproape. Mărim pasul. Copacii se răresc. Ajungem într-o poiană. Tovarăşul meu de drum se aruncă la pământ. Îl urmez fără să pun întrebări. Inima îmi bate în cap întocmai ca un clopot demn de Catedrala Mântuirii Neamului. E singurul zgomot. E ciudat de linişte. Cred că aşa era la începuturi când cineva se gândea să fie lumină. Poiana e goală. Nici o mişcare. Nici o vietate. Unii autori ar spune că timpul s-a oprit în loc. Tare i-aş invita eu pe aici, lângă mine. Să văd atunci dacă ar mai folosi metafore prăfuite.

- Fii atent! 

Şi sunt al naibii de atent. În mijlocul poienii apare o lumină verde. Orbitoare. Se întinde repede până cuprinde totul. O umbră alunecă încet pe covorul ăsta luminos. Nu îmi vine să cred. Lumina începe să se strângă în mijloc. Se concentrează într-o pată de câţiva metri pătraţi. Apoi se ridică. O coloană de 2 metri. În câteva secunde dispare. Rămâne în urmă doar o movilă de pământ. Mă ridic.

- Stai naibii jos!

Nu-l mai aud. Mă îndrept spre structură. E dură. Seamănă cu granitul. Vibrează la atingere. În cap îmi explodează ceva. Mă prăbuşesc.

Deschid ochii. Sunt într-un copac. Dau să mă ridic, dar simt o mână grea pe umăr. Ghidul meu îmi face semn să mă uit în jos. O haită de lupi. Stau nemişcaţi. Fără un zgomot. Astea nu sunt animale normale.

- Trebuia tu să atingi porcăria aia. 

Nu-l mai aud. Ştiu ce am de făcut. Pe mine mă aşteaptă.

- Rămâi aici până când nu mă mai vezi, şoptesc. Apoi fugi şi nu te mai întoarce!

Cobor. Lupii mă înconjoară. Păşesc hotărât spre inima pădurii. Se iau după mine. Simt că mă vor urma până la capătul drumului. Acolo unde aşteaptă strălucirea. Sau tărâmul umbrelor ce te fac prizonier în propria minte.