Florin HAIDAMAC

Sunt sigur că v-aţi obişnuit cu posibilitatea reală de a muri cu zile în România asta care se chinuie din toţi rărunchii să mai "scoată din sistem" diferite categorii de cetăţeni. Că vorbim de bolnavii oncologici. Că vorbim de forţa de muncă activă. Că vorbim de vârfurile superdotate din diferite generaţii. Că vorbim de viitorii pensionari, care în mod sigur nu vor mai beneficia de pensii. Ori din cauza faptului că ritmul de viaţă îi va ucide ori din cauză că nu va mai avea cine să susţină fondul de pensii. 

Mi se pare inadmisibil ca într-o ţară cică europeană, ieşită demult din Evul Mediu, cel puţin din punct de vedere cronologic, nici moartea să nu fie de ajuns. Când plăteşti preţul suprem fără vreo schimbare vizibilă şi fără ca nimeni să răspundă, atunci chiar e momentul să vină cineva să stingă lumina în cotlonul ăsta de lume. Este inacceptabil ca un bolnav să moară într-un spital în ţara asta din cauza lipsei unui medicament. Mă refer la pacienta care a decedat în timpul crizei de imunoglobulină. Este inacceptabil ca un pacient să moară pentru că în ţară nu i s-a putut realiza un transplant pulmonar. Nici în Austria nu a putut fi primit, chiar dacă avea banii necesari, pentru că au avut grijă anumiţi "deştepţi" să rupă relaţiile cu centrul de transplant de acolo. Este inacceptabil ca producătorii de medicamente să lase bolnavii oncologici să agonizeze fără şansa la o reducere cât de cât a suferinţei. Pentru că, normal, statul are o lege prin care impune un preţ minim şi firmele respective nu mai fac profit în România. Şi cum nu sunt asociaţii de binefacere, preferă să exporte în ţări în care se înţelege importanţa lor. De ce dracu nu are statul şi un preţ minim la un kilometru de autostradă? Sau la un studiu de fezabilitate. Sau la anumite licitaţii.

Pentru ca unii să facă foarte mulţi bani din afaceri cu statul totul este posibil. Ca să ţii în ţară forţa de muncă, ca să ţii în viaţă bolnavii oncologici, ca să poţi realiza intervenţii de transplant, ca să poţi avea acces la medicina performantă nu găseşti, tu stat, nicio soluţie. Dai din umeri că nu ai bani. Pentru muribunzi, nimic. Pentru clientelă, oricât. Şi voi toţi ăştia care aveţi impresia că trăiţi în democraţie şi civilizaţie chiar credeţi că "opinia" voastră contează? Chiar credeţi că vă bagă cineva în seamă? Nu beneficiaţi de atenţie nici când muriţi. Ăsta e cinismul sinistru în care trăiţi şi pe care-l acceptaţi.

Mare parte din societatea asta a ajuns doar o turmă de oi obligate la consum. Pe păşunea medicamentelor băgate pe gât, a alimentelor toxice, a rebuturilor, a lipsei de infrastructură, a lipsei de bun-simţ şi în special a lipsei de educaţie. Se spune că gradul de civilizaţie al unui oraş, putem extrapola la o ţară, e dat de modul în care arată toaletele. Mai e nevoie să spun ceva? Totul în jur arată de parcă nu s-a inventat vidanja. 

Dar toate astea nu contează. Trăim ca plantele în continuare. Credem pe orice semianalfabet cu gura mare. Ne tratăm după ureche. Suntem guralivi pe internet. În limbajul nostru propriu, fără nicio legătură cu limba română.

Vă dau un exemplu sugestiv. Nu comentez. Nu vreau să am discuţii sterile cu nimeni. Vă relatez doar ce am văzut şi vă las pe voi să judecaţi. Am fost într-o farmacie. Am stat la coadă, încercând să nu bag în seamă pe nimeni şi nimic. E mecanismul meu de autoprotecţie. Însă a fost depăşit de data asta. În faţa mea, o bătrână. Asistenta care vindea medicamentele şi-a făcut treaba cu brio. Aşa cum a fost pregătită şi instruită. Rezultatul a fost vizibil. Bătrâna a  cumpărat câteva cutii de suplimente, pe lângă reţeta aia pentru care se plângea că nu are bani şi compensarea e prea mică. Nah, erau la promoţie şi vindecă multe. Fără să vreau, asist şi la dialogul dintre ele.

- Pentru că aţi cumpărat suplimentele, primiţi un voucher gratuit cu care puteţi merge la un laborator şi vă faceţi hemoglobina glicozilată. ( Aceasta este o analiză necesară în monitorizarea pacienţilor cu diabet, preţul ei fiind de câteva zeci de lei ).

- Mulţumesc. Dar dacă merg aşa nu mă programează? Îmi face pe loc, gratuit? Întreabă bătrâna plină de speranţă.

- Nu vă programează. Plătiţi şi vă face pe loc.

Cu greu m-am abţinut să întreb ce anume să plătească dacă i-a spus că e gratuit. Bătrâna a pus hârtia în geantă, alături de suplimentele pe care, nu-i aşa?, o asistentă bine pregătită şi instruită, i le-a recomandat în urma unei anamneze atente, a unui examen clinic minuţios şi a unui diagnostic diferenţial de mare fineţe. Cum nu aveam timp să stau şi eu la consultaţie la această somitate, am fost lovit brusc de un acces de atletism şi am părăsit în grabă locaţia, sperând să mă teleportez într-o altă galaxie.

Suntem ceea ce acceptăm. Suntem ceea ce învăţăm. Suntem ceea ce gândim. Şi, mai presus de toate, suntem ceea ce credem. Aşa trăim. Aşa murim. De multe ori înainte de vreme. Prin "grija" noastră şi a altora cu nimic diferiţi de noi.