Florin HAIDAMAC

Îi urăsc pe toţi. Cu ochii lor în care nu citeşti vreodată ceva. Cu feţele ale inexpresive. Cu gurile deschise şi dinţii gata oricând să sfâşie carne vie. Cu mersul lor împleticit. Mai ales le urăsc duhoarea. Şi numărul. Sunt al naibii de mulţi. Cum au reuşit să înconjoare adăpostul nu ştie nimeni. Ca o maree a morţii. Ca o imensă meduză. De câteva zile aşa se mişcă. De parcă ar fi un singur organism.

Nu e vorba de vreo inteligenţă colectivă cum au sugerat câţiva. E vorba doar de spaţiu. Se comprimă de ziduri în încercarea de a le depăşi. Sunt convins că aşa cum noi le simţim mirosul, tot aşa ne simt şi ei. Îi urăsc naibii pentru că au aşa de mult timp la dispoziţie. Pentru că nu nevoie de odihnă sau de apă. Pentru că nu leşină de foame.

Mi-am luat cea mai mare ţeapă din ultima vreme venind aici. Instinctul de turma m-a mânat şi acum regret din toţi ficaţii decizia de a căuta compania celor din specia mea. Mă simţeam al naibii de în siguranţă cât eram în mişcare. Îl aveam pe Lord, cel care simţea mortăciunile de la kilometri distanţă. Oare pe unde o fi acum? Din multe belele m-a scos patrupedul. Când am păşit în interiorul adăpostului, pur şi simplu a plecat. Nu a vrut nici în ruptul capului să vină cu mine. Simţea ceva animalul. Eram terminat fizic. De încordare. De epuizare. De malnutriţie şi mai ales de sete. Când am găsit locul ăsta mi-am zis că e neapărat să stau câteva zile. Să mă refac. Poate găseam resurse.

Am găsit 50 de oameni. Nu la fel de descărnaţi ca mine, dar departe de a fi în cea mai bună formă. Aveau apă din belşug. Mâncarea era pe sponci şi de aceea făceau deplasări lungi pentru a scormoni prin oraşele apropiate. Stăteau de câteva luni între ziduri în speranţa că situaţia se va remedia. Tocmai crezul ăsta îi ajuta să supravieţuiască.

Mă aflu aici de trei zile şi deja simt că mă sufoc, că sunt prins într-o capcană. În a doua mea noapte ca rezident al acestei structuri au venit. Mulţi. Prea mulţi pentru încercări eroice. Maşinile care se află la dispoziţie sunt mici. Rapide dar fragile. Au fost ranforsate cu plăci de oţel, dar asta nu le face deloc sigure. Să treci prin iadul care ne înconjoară nu e o opţiune. Nu poţi strivi mii de trupuri. Cedează naibii motorul sau roţile. Şi atunci să vezi bucurie. Blocat într-o cutie care în timpul zilei se încinge ca un cuptor.

Rămân două variante. Peste pământ sau pe sub el. A mai încercat cineva o variantă văzută într-un serial. Să le imite mirosul. Cu o frânghie a prins unul din morţii vii. S-a uns pe tot corpul cu sângele lui, cu bucăţi de carne, intestine, creieri. A făcut doar patru metri după ce a coborât de pe zid. Tâmpit film.

Pe calea aerului nu e o soluţie. Ne lipsesc elicopterele sau baloanele cu heliu. E vorba despre o sută de metri. Atât se întinde ciuma asta. Dacă reuşim să săpăm pe sub ei, avem o şansă. Se mişcă lent. Înainte de plecare vom deschide porţile şi vom da drumul la orice maşinărie care poate face zgomot. Îi vom atrage înăuntru, dându-le ocupaţie. În timp ce noi o vom şterge fără să fim văzuţi. Adevărata bătălie va începe atunci când vom ieşi. Dacă vom ieşi.

                                                                       *** 

50 de oameni motivaţi de disperare reprezintă o adevărată forţă. Chiar în condiţii de viaţă la limita scorbutului. Munca a fost grea. Fiecare metru de tunel trebuia securizat cumva. S-au folosit bârne de lemn, panouri de oţel, bucăţi de maşini. Tot ce s-a găsit la îndemână. Tot acest efort a consumat dramatic rezervele de apă şi hrană, şi aşa raţionalizate la maxim.

Am scos puţina benzină care se mai găsea şi am făcut câteva zeci de cocktailuri Molotov. Cinci dintre noi s-au urcat pe ziduri, în punctul diametral opus tunelului. A început o mare combustie. Trupurile se aprindeau unele de la altele. Duhoarea e insuportabilă. Cât de multe poate suporta fiinţa umană. Şi de cât de multe e capabilă ca să supravieţuiască.

Au plecat primii zece. Cei mai în formă. Cei care aveau forţa şi priceperea de a străpunge pământul pentru a crea o ieşire. Planul era să încercăm să ajungem în oraş. Asta înseamnă 10 kilometri de mers prin liniştea iadului. Punctul de întâlnire, fostul sediu al televiziunii locale. O clădire înaltă. Cu uşi care puteau fi securizate eficient. Ce va urma apoi, nu aveam de unde să ştim. Moarte şi disperare. Ingredientele vieţii de zi cu zi.

Am plecat cu al doilea grup în momentul în care i-am văzut pe primii ieşind. În adăpost a început gălăgia. Planul a funcţionat. Să stai ca într-o cuşcă aşteptând dinţii morţii nu e o opţiune vreodată. Indiferent ce spuneau documentarele şi serialele de pe vremuri. Singurul lucru adevărat din tot ceea ce prezentau este faptul că unica modalitate de a-i ucide într-o confruntare corp la corp e găurirea creierului. Din experienţa mea de până acum pe tărâmul vieţii fără puls, tot un tanc e cea mai eficientă armă. Dar de unde naiba să fac rost de unul?

Ieşim. E cald al naibii. Suntem deshidrataţi. Înfometaţi. Storşi. Înfricoşaţi. Avem un avantaj. Nu ne-au simţit. Sunt prea ocupaţi cu zgomotul care vine de după ziduri. Ne îndreptăm spre oraş. N-am vorbit clar între noi, dar ştim că fiecare e pe cont propriu. Am un rucsac cu un litru de apă, câteva haine şi două brichete. În mâini am un cuţit al naibii de tăios şi solid. Sunt în elementul meu. N-am de gând să mă duc la punctul de întâlnire. Am de căutat un tanc.

                                                                       ***

Oraşul e sinistru. Liniştea e deplină. Mă deplasez încet. Sunt foarte atent la ceea ce e în jur. Evit orice stradă îngustă. Nu am curaj să merg pe aleile dintre blocuri. Mă gândesc la virusul ăsta care a aruncat lumea în haos. Sunt sigur că afectează orice fiinţă vie, aşa că sunt nevoit să fiu foarte prudent. O înţepătură de păianjen sau o zgârietură de pisică m-ar transforma într-o carcasă.

Îi văd imediat. Sunt doi. Se mişcă lent, abia târându-şi picioarele. Faţa unuia e pe jumătate smulsă. Celălalt are intestinele atârnând. Nu mă mai impresionează de mult. Nici măcar impulsul de a le pune capăt suferinţei nu-l mai am. Îi evit, ascunzându-mă într-o scară de bloc. Trec. Partea bună  a acestei agonii planetare e faptul că nu mai contează timpul măsurat artificial. Doar ceasul biologic mai funcţionează acum. Şi acesta în puţine exemplare.

Ies pe stradă în căutarea unor oportunităţi. Stomacul mi s-a lipit de coloană. Când totul în jur e doar un mare cimitir, te transformi în jefuitor de morminte. Adrenalina împreună cu foamea îmi toarnă energie în vene. Intru din nou în bloc. Încerc uşile de la parter. Am noroc. Două sunt încuiate. Sigur găsesc ceva înăuntru. Cu mânerul cuţitului bat în tocul uneia. Ascult. Niciun zgomot. Nu voi avea surprize. Fac mental planul apartamentelor. Ies din bloc şi reperez geamurile. Sunt mai uşor de spart decât uşile.

Zahăr. Biscuiţi. Câteva folii de antiinflamatoare şi o cutie de antibiotice. Frumoasă viaţa la oraş, nu?