Florin HAIDAMAC

E vară. E frumos afară. Pădurea prin care trec în drum spre cabinet a prins o frumoasă culoare verde. Culoarea mea preferată. E devreme tare și soarele e blând. Sunt zile în care chiar ai impresia că viața ta contează în Univers. Îmi pot permite să mă opresc. Să privesc la câmpul plin de maci roșii. Să respir. Să văd cerul fără nori. Să am o clipă de răgaz înaintea unei zile pline de emoții. 

Ajung la cabinet. Aștept cuminte să vină pacienții. Am de mers și pe teren. Am o bunică bolnavă. Din păcate, nu singura care are nevoie de mine. O vecină de a ei mi-a spus că nu se mai poate ridica din pat. Bătrânii ăștia care au construit România de care ne batem noi joc acum sunt uitați și părăsiți de cele mai multe ori. Sunt nepermis de singuri în întunericul vieții lor pline de mizeriile care vin cu vârsta. Că e un diabet, că e un accident vascular, că sunt afecțiuni articulare și multe altele. Nimeni nu scapă, dar nimeni nu merită să fie singur în suferință.  

Ajung. Casa e la stradă. În curte sunt câteva găini. Arunc ţigara. Un cocoş a venit repede şi a luat în cioc mucul încă aprins. S-a fript. A început să sară ca bezmeticul. Minunat spectacol.

Intru în casă. Pe un pat stătea bunica. Mă uit la ea. Gura căzută. Ochiul drept închis. Clar accident vascular. Consult. Mi se confirmă diagnosticul. La naiba! Asta îi mai lipsea. Bunica asta a lucrat la CAP o viaţă întreagă. Acum are o pensie din care abia trăiește. E singură. A avut un băiat care i-a murit. Văd poza lui, îmbrăcat în militar, într-o vitrină. Şi pe bunica asta a uitat-o Dumnezeu. Sper doar să-i facă bucuria de a-şi vedea băiatul când o va lua la El.

Îi spun că trebuie să o internez. Nu vrea.

- Domn doctor, nu mă tem de moarte. De când a plecat Mihai, numai la asta mă gândesc. Nu pot merge la spital. Nu are cine să vină pe la mine. Acolo, dacă nu ai bani, nu se uită nimeni.

- Bunică, nu e chiar aşa. Mai sunt şi oameni cu suflet.

Degeaba. Mă refuză. Mă roagă să-i dau tratament acasă. Cum dracu să-i spun că tratamentul costă în jur de 500 de lei, pe câteva zile? De unde să aibă bunica asta atâţia bani? Sunt sigur că voi găsi o soluție. Și găsesc.

Şi face injecţiile bunica asta. Şi va mai face si mâine. Şi poimâine. Cât va fi necesar. Şi poate, la vară, voi sta cu bunica asta pe bancă, în faţa porţii ei. Şi eu îmi voi mai aprinde o ţigară şi ea îmi va mai povesti despre cum s-a înecat băiatul ei. Aşa ca vara trecută. Asta dacă nu o va strânge Dumnezeu. Îmi va mai povesti despre foamete, despre război, despre colectivizare. Pagini de istorie pe care mulți dintre noi le-au uitat. Sau pe care nu le-au citit vreodată.

Zile și zile. Unele încărcate de rutină și hârtii absolut obligatorii "reformei", altele pline de emoții. De la viață la agonie nu e decât un singur pas. De la sănătate la boală la fel. Singurătatea și suferința vin la pachet. E anevoios și drumul prin care intrăm în viață și cel prin care plecăm. Însă povestea dintre ele e extraordinară.

Oare ce urmează mâine?