Florin HAIDAMAC

În societatea asta, cică modernă, amestecăm calitatea cu cantitatea. Amestecăm prostimea cu intelectualii mai rău ca pe timpul colectivizării. Ne lăsăm conduşi, de fapt jefuiţi la drumul mare, de tot felul de aşa-zişi lideri, puşi parcă anume de majoritatea cu drept de vot în posturi cu care nu au absolut nici o legătură. Apoi ne mirăm că la fiecare 8 minute un român emigrează.

S-a dus naibii şcoala. S-a dus naibii satisfacţia muncii bine făcute. S-a dus naibii decenţa. S-a dus naibii respectul. Acum, când vezi un om mai deştept ca tine, imediat cauţi să-i găseşti defecte. Să-l aduci la nivelul tău. De parcă ne naştem toţi egali. Când indolenţa, incultura, prostia şi pretenţiile nejustificate se contopesc intim cu sărăcia rezultă o societate condamnată la întuneric. Aşa cum este cea în care trăim acum.

O societate areactivă. O societate care nu pune preţ pe nimic. O societate în care s-a inversat scara de valori. O societate în care toţi urlă după reguli, după Ţepeş-Vodă, fără să bage de seamă că ei vor fi primii traşi în ţeapă. Nu ştiu cum se face, dar tot mai mulţi au pretenţia ca regulile să fie respectate doar de alţii, nu şi de augustele lor persoane. Genul de deştepţi foc, care umblă fără dantură în gură. Se calcă în picioare pe la magazinele în care o conservă costă cu zece bani mai puţin ca în altă parte. Fac economie la apă, săpun şi hârtie igienică. Stau iarna în frig că şi-au închis caloriferele în toată casa. Cresc câini pe la scările de bloc, tolerează jegul de pe străzi şi se complac în propriul rahat, aşa cum puţine animale fac. Dar, nah, au drept de vot. Sunt cetăţeni europeni, chiar dacă nu ştiu cum îi cheamă cu buletinul în mână.

Peste toate astea mai există o Românie, care poate fi percepută doar cu o fibră interioară specială. Cum să nu te marcheze anumite situaţii? Cum să nu rămâi fără cuvinte când te sună o pacientă, abia majoră, dar gravidă, şi îţi spune: „Domn doctor, eu de săptămâna viitoare nu mai merg la şcoală. Mi-a ajuns. Ce-mi trebuie atâtea clase? Nasc, mă mărit şi îmi văd de viaţa mea." Şi dai să o întrebi care viaţă, dar ai gura cusută. Ca să nu-ţi dea pe ea sângele care ţi se scurge din suflet.

Mergi la consultaţii pe teren. Şi ajungi la o casă în care stau doi bătrâni. El e paralizat de mult. Nu vorbeşte. Ea a făcut de curând accident vascular. Şi-a mai revenit, dar a rămas fără glas. Intri. El stă ridicat pe două perne. În spatele lui este un pisic mic. Doarme. Ea încearcă să mănânce. Nu poate înghiţi bine. Pâine cu suc. Te vede. I se luminează faţa. Şi dă să se ridice, să îţi arate că acum poate merge. Şi vine spre tine. Nu ai nevoie de mai mult. Vă înţelegeţi din priviri. El e la un pas de bronhopneumonie de decubit. Ai venit la timp, ca şi data trecută. Când pleci, iei pisoiul şi-i pui lapte într-o farfurie mică. Amândoi cunosc scenariul. El va face injecţii, ea perfuzii. Şi nu spun nimic. Doar te privesc. Şi îţi doreşti să culegi privirile astea. Să le ţii lipite de sufletul tău. Sunt ancorele tale în normalitate.

Cum să nu îţi doreşti să opreşti timpul şi boala atunci când un pacient în fază terminală îţi este adus pe braţe în cabinet pentru că a auzit el că tu eşti bolnav şi nu a vrut să te forţeze chemându-te la domiciliu. Cum să nu rămâi împietrit în muţenia trăirilor tale când priveşti în ochii care curând vor vedea raiul. Când nu ştii cine pe cine vindecă. Câte gânduri, atâtea emoţii. Câte bucurii, atâtea tristeţi. Suntem suma gândurilor noastre.