Florin HAIDAMAC

Ce poate fi mai greu de suportat dimineaţa la ora 5 decât sunetul ceasului? Poate credeţi că gândul la serviciu? Poate noianul de probleme pe care le aveţi de rezolvat? Poate ploaia? Poate frigul ăla care îţi intră în tot corpul? Poate vreun meltean care se gândeşte să asculte muzică la maximum în parcare? Poate vreun vecin binevoitor cu o bormaşină? Nimic din toate astea şi din altele. Vă spun eu. 120 de kilograme de muşchi. Bezne albastre cenuşii care pun pe tine o presiune comparabilă cu cea din Groapa Marianelor. Și tăcerea plină de avertismente a unei forţe a Naturii. Într-un cuvânt Anatol, partenerul meu de antrenament.

- E timpul.

Două cuvinte abia şoptite, dar care nu lasă loc de scuze. Omul ştie să aplice şi metode mai puţin ortodoxe atunci când e cazul să-ţi scoată din cap regretele de a te fi apucat de box. Cu el. Nu protestez, căci ţin la integritatea mea fizică. Anatol are şcoala veche a ruşilor. Nu merg figurile de primadonă sau dilemele existenţiale. Sunt convins că dacă-l cunoştea, Cioran ar fi scris epigrame, nu tratate de descompunere.

Ieşim pe stradă. Aerul tare al dimineţii, ploaia măruntă, frunzele alunecoase de pe asfalt şi aburii care efectiv ne ies prin toţi porii completează tabloul unei zile deosebite. Dacă scap de pneumonie, infarct, atac cerebral, luxaţii, aritmii cardiace, pneumotorax sau de vreun accident de circulaţie, chiar pot afirma că sportul e sănătate curată. Se uită la ceas. Are o ceapă rusească, bineînţeles. Poljot. Antic. Mecanic. Mereu m-am întrebat cum reuşeşte să-l întoarcă. E greu de făcut mişcări fine când ai degetele cât prezoanele de la tir.

Începem alergarea uşoară. Cică. În 5 minute e atât de departe încât îmi vine să mă întorc la somn. Și aşa nu mă vede. Trag de mine. Să mă motivez. Să mă ambiţionez. Ignor toate durerile. Ignor plămânii care ţipă după oxigen. Mi-l iau reper şi încerc să-l ajung. Sunt cumplite primele minute de efort când abia te-ai trezit. Tot corpul ţipă să-l laşi în pace. Mintea nu înţelege de ce în timpuri moderne de pace te comporţi de parcă ar fi război. Dar nu contează. Important e efortul. Autodepăşirea, nu?

Anatol mă aşteaptă. Respiră atât de uşor de parcă s-ar fi plimbat până acum. Suntem la baza unui deal.

- Astăzi am o surpriză pentru tine, îmi spune.

Mă apucă groaza. Și am de ce. Scoate din imensele lui buzunare patru chestii. M-am prins. Sunt pentru gambe. De parcă nu îmi era destul de greu să alerg. Acum am şi greutăţi la picioare. Sunt momente în care prefer să scoată un pistol să-mi curme chinul. Mă simt exact ca ăla care căra o nicovală în spate şi fugea de un urs. Cu gândul că dacă lasă nicovala jos la un moment dat, va fugi ca racheta. Anatol e calm. Îmi fixează echipamentul şi o ia la fugă. La jumătatea dealului leşin ca o fecioară în faţa unui batalion disciplinar. Primesc câteva palme şi câteva guri de apă. Plus motivaţii în argou. Un braţ de oţel mă repune în poziţia bipedă. Mă energizez. Termin cursa cu ochii ieşiţi din cap. Tot chinul ăsta durează o oră.

La sparingul de seară mi-am surprins ficatul. Încasând. Am făcut cu Anatol o convenţie. Să nu ne pocim moacele. Mă rog, el pe a mea. Că invers e imposibil. Mi-a spus la final că eleganţa în box constă şi în felul în care duci ce încasezi. Și după părerea lui, eu sunt foarte elegant.

Am peste o lună de când sunt frăgezit ca şniţelul. Nu contează. Aştept primul meu meci. Mi-am cumpărat un halat. Că aşa am văzut eu la televizor. Am echipament roşu. Am proteză, cască, mănuşi. Tot ce îmi trebuie. Da. Sunt dat naibii. Am reuşit să îmi păstrez dantura întreagă şi asta e o mare bucurie. Intrăm în sală. Câţiva moşi s-au adunat. Că au auzit ei că e gală. Mergem la vestiare. Anatol îmi dă câteva sfaturi, mă ajută să mă echipez şi dispare. Mă uit în jur şi mă întreb ce naiba caut eu aici. Ies. În sală mă opreşte un...nu ştiu cum să spun...un munte. Frunte îngustă. Nas turtit. Doi ochi minusculi. Două braţe cât picioarele unui om normal. Gingii care duc dorul incisivilor. În mod sigur nu lucrează la vreun birou domnul ăsta. Îl privesc atent. Dacă el e adversarul meu, jur că mă apuc de şah. În caz că scap întreg de la Reanimare. Se uită la mine şi îmi spune.

- Aurel şi-a rupt piciorul în pădure. Nu vine azi. Și doar i-am spus să mă lase să-l ajut. El nu. Că e zmeu. Și-a scăpat ditai butucul de o sută de kile direct pe gleznă. Îţi dai seama?

Aoleu, mamă! Aurel cară butuci în timpul liber? Să-i dea Dumnezeu sănătate. Și mie minte. Încerc să îmi ascund bucuria. Îl asigur că sunt dezolat. Îmi răspunde că-i pare rău că sunt şi eu bolnav. Mă asigură că era dispus să boxeze el. Că doar ne distrăm, nu? Mulţumesc cerului încă o dată că nu toţi cunosc multe cuvinte. Îmi iau o moacă de hepatic şi părăsesc demn incinta. Doar sunt victorios, nu? Prin neprezentare, dar nu mai contează. Îmi pot încheia cariera în glorie. Neînvins.

Cum naiba se aranjează piesele pe tabla de şah?