Florin HAIDAMAC

Există oameni cu o asemenea voinţă de a trăi, cu o asemenea capacitate de a suporta cele mai cumplite dureri, încât în prezenţa lor nu poţi decât să taci şi să-i admiri. Practic medicina de mult timp în linia întâi. Am văzut multe. Am rezolvat multe. Nu m-am tocit. Nu m-am închis. Nu m-am blindat cu indiferenţă, sperând că prin rutină şi pagini seci de teorie voi fi la adăpost. Nu! Am curaj să preiau tot. Fiecare privire. Fiecare speranţă. Fiecare ultimă secundă de viaţă.

- La a treia perfuzie mi s-a făcut foarte rău, domn doctor. Nu ştiu ce pun în ea, dar e de nesuportat. În patul de lângă al meu o femeie se chinuia să verse. Nu mai avea ce. Doar o spumă rozie. Atât. Mai încolo, o fetiţă tânără. Cheală, domn doctor. Te apucă mila.

Lupta unor oameni cu cancerul. Cu chimioterapia. Cu toate reacţiile adverse care apar. Lupta unor oameni cu adevărat de fier. Să fii operat de şase ori. Să faci şedinţe de tot felul. Să scapi de infecţii. Să te obişnuieşti cu tot felul de plase care ţi se pun în abdomen. Să faci toate astea şi totuşi să vii pe picioarele tale la cabinet. Să vorbeşti cu doctorul tău. Să îi spui tot ce ai trăit. Situaţii care mă lasă fără cuvinte. Pe mine, medicul. Pe mine, omul.

Am fost la Policlinică. La cabinetul de Oncologie. M-a rugat o bunică singură să-i fac o programare. Că ea nu are pe nimeni. M-am dus, deşi ştiam ce mă aşteaptă. Ştiam ce o să văd. Ştiam că o să culeg priviri care mă vor urmări toată viaţa. Pacienţii nu sunt proşti. Fiecare e sigur că dacă ai treabă la "canceroşi" nu suferi de vreo răceală. Şi nu ai ce să le spui. Nu-i poţi privi în ochi, dându-le speranţe false.

- Nu o să mă fac bine, domn doctor, nu?

Tac. Trag aer în piept şi răspund la fel de ani de zile.

- O să am grijă să nu te doară.

Atât. E mult? E puţin? Nu ştiu şi nici nu contează. E tot ce am.

Mi-am cerut permisiunea de la pacienţii de pe hol să mă lase să intru un minut. Nu că mă grăbeam, dar chiar nu puteam sta printre ei. Ar fi fost pentru mine eutanasie curată. M-au lăsat. Intru. Vorbesc cu o asistentă. Fac programarea şi plec. Totul a durat foarte puţin. Ies. Mulţumesc la toată lumea şi mă îndrept spre ieşire. Aud în spatele meu o voce.

- Şi pe ăştia tineri îi strânge Dumnezeu.

M-au lăsat să intru pentru că le-a fost milă de mine. Oameni bolnavi. Cu afecţiuni grave. Mortale. Tăcuţi. Fiecare cu speranţele şi modul lui de resemnare. Şi în toată agonia lor au avut compasiune. Le-a fost milă de mine. Cu toate că ei erau cei care inspirau sentimentul ăsta.

Da. Şi pe cei tineri îi strânge. De ce? Nu ştiu. Şi nu cred că ştie cineva. Cum e să ai 20 de ani şi să fii puternic? Să nu fumezi. Să nu bei. Să lucrezi în aer curat. În pădure. Să faci efort fizic zilnic. Să fii tare ca un urs. Să ai 90 de kilograme de muşchi şi în două luni să ajungi la 40. De cancer pulmonar. Galopant. Cu evoluţie rapidă. Prea rapidă. Cum e să te uiţi în ochii unui asemenea om şi să ştii că-i faci pentru ultima oară antalgice? Om pe care îl cunoşti de mic. Pe care l-ai văzut crescând.

Agonizezi în propria piele. Aşa e. În propriile gânduri. În propriile percepţii. Alături de ei. Alături de toţi cei pe care Dumnezeu îi strânge. Şi nu ştii uneori cine e mai fericit. Cei care se sting sau tu, cel care rămâi şi eşti nevoit să duci trăind toate privirile lor? Ultimele lor priviri. Cel care a însufleţit lutul are un mod tare ciudat de a şi-l revendica apoi. Când te aştepţi mai puţin.

Murim câte puţin din clipa în care ne naştem. Farmecul vieţii e dat, pe lângă multe altele, şi de faptul că nu ştim când se va termina. În fiecare an trecem prin ziua morţii noastre. Ce te faci însă când totul e previzibil? Într-un viitor ce se măsoară în luni sau săptămâni.

Un copilaş cu o branulă. Nu are mai mult de 3 ani. Doarme în braţele mamei pe holurile spitalului. Mi-am promis de mii de ori să îmi impun să nu mai văd. Ceva însă mă face să mă opresc. Ştiu ce. Liniştea. Resemnarea. Respiraţiile abia auzite.

- E răcit tare copilul?

- Face febră de ceva vreme.

- Nu e nimic. Trece. Mai fac aşa copiii.

Se scurg câteva secunde. Privesc mama. Ochi încercănaţi şi tâmple albite prea devreme. De suferinţă. Simt ce urmează şi mă prăbuşesc în mine.

- Nu trece. El e cu leucemie...

Stau împietrit şi ascult cum totul a debutat cu o durere la un genunchi. Atât. Apoi examenele clinice şi paraclinice au găsit ce mi-a spus.

Ce cuvinte să spui sau să scrii când Dumnezeu rămâne fără îngeri?