Florin HAIDAMAC

În boală, în suferinţă eşti mereu singur. Nu există nimic pe lumea asta care să te facă să treci cu zâmbetul pe buze peste o situaţie grea. Să ne gândim la un bolnav cu cancer. La un bolnav cu un accident vascular cerebral. La un bolnav în dureri atroce. În toate cazurile poţi apela la medicamente puternice. Poţi combate durerea. Poţi masca suferinţa. Îi poţi da bolnavului câteva clipe de linişte până când evoluţia naturală învinge toate astea. Fiecare secundă de viaţă e preţioasă, sunt de acord. Chiar dacă valorează cât un veac de singurătate.

Ne naştem şi murim singuri. Astea sunt legile care guvernează biologia. Însă nu trăim singuri. Uităm prea des asta. Aşa cum ne întoarcem faţa şi sufletul la ceruri doar când păţim ceva, tot aşa ne întoarcem spre semenii noştri doar când avem nevoie de ajutor. Până atunci, fiecare e pentru sine. Aşa facem şi cu statul. Încercăm să-l ţepuim în fiecare zi. Să beneficiem doar de drepturi. Abia atunci când noi sau cei apropiaţi nouă sunt în suferinţă, ne amintim că tot statul are obligaţia, cică, să ne protejeze. Că doar ce? Statul trăieşte pe banii noştri. Şi e normal să plătim trei lei sau nimic, dar să consumăm de milioane. Toate lucrurile astea fac parte din noi, din fibra umană. Nu le putem ignora. Nu putem trăi pentru alţii. De acord. Dar putem rezona. Putem întinde mâna chiar când nu ni se cere ajutorul. Putem trăi grăbiţi, dar atenţi.

Nu am văzut vreodată un miting pentru copiii care nu pot beneficia de tratament în ţară. Că, deh, dacă ai vreo boală gravă sau rară, care implică eforturi financiare majore, eşti terminat. Ieşim ca la promenadă să protestăm împotriva statului paralel. De parcă nu tot noi l-am acceptat şi chiar ajutat la naşterea lui. Dacă există cu adevărat şi nu e un alt fel de vrăjeală pentru a ţine aşa-numita, de fapt absenta, opinie publică ocupată.  

Nu ştiu dacă sunteţi la curent, dar vă spun eu despre o femeie care a murit în unul din reformatele noastre spitale din cauza lipsei de imunoglobulină. Asta în România anului 2017. Când avem legi care să ne protejeze. Când avem cică drept la viaţă garantat prin Constituţie. A fost nevoie ca un medic pediatru să facă gălăgie pentru a salva câteva sute de copii, tot în nevoie disperată de această substanţă. Că altfel minunaţii noştri decidenţi nu se întruneau în comisii speciale. Asta a trecut aşa la diverse. Ce contează o viaţă de om? Nu? Vi se poate întâmpla. Şi atunci "opinia publică" va fi ocupată cu protestele împotriva eu ştiu cărei chestiuni care pare mai importantă. Moartea e reală. Suferinţa e reală.

Dispar tot felul de medicamente de pe piaţă. Nici măcar înlocuitori nu se găsesc. Şi? Răspunde cineva? Absolut nimeni. Că tot e la modă acum treaba asta cu răspunderea, să vă spun ceva. Nici eu nu mai vreau să răspund pentru nimic. De ce? E simplu. Nu m-am făcut medic de capul meu. Am făcut şcoală. Am dat examene. În sistemul de stat. În fiecare an mi se cer hârtii care să ateste că urmez un program de educaţie continuă. Periodic sunt evaluat, autorizat şi analizat. Statul este cel care m-a format. Statul mi-a dat drept de liberă practică. Statul girează pentru mine. El este garantul pregătirii mele. Prin toate hârtiile pe care trebuie să le am dacă vreau să profesez. Şi atunci? De ce să răspund eu? Să răspundă statul dacă greşesc. El s-a pus chezaş că eu pot îmbrăca halatul alb. Ar fi corect? Nu! Fiecare răspundem pentru ceea ce facem. Pentru ceea ce semnăm. Pentru ceea ce decidem. În nume propriu.

Ne inflamăm pentru orice, doar pentru adevăratele priorităţi nu. Jignim în gura mare, dar ne cerem scuze în şoaptă. Ne dăm empatici şi civici pe net, dar în viaţa reală trecem nepăsători pe lângă orice strigăt de ajutor. Ne suflăm mucii între degete pe stradă (Atenţie, pentru cei care vor să-mi caute nod în papură, simţindu-se poate atinşi de expresia asta, precizez că e o metaforă), dar avem pretenţia "să se facă, să se schimbe ceva". Până când nu ne vom schimba noi mentalitatea asta de şerbi, nu "se va" întâmpla nimic bun pe meleagurile astea. O să fim mereu opinca publică în loc de opinia publică.

Ce e societatea asta? Cea mai mare parte a ei e doar o gloată flămândă şi superstiţioasă în căutarea unui vinovat de serviciu. Că e guvernul. Că e vremea. Că e curentul. Că sunt cerurile. Niciodată noi. Niciodată delăsarea noastră şi eterna credinţă că aşa vrea Dumnezeu. Paralizaţi cu privirile către cer şi cu creierele mai goale decât burţile. Trăind la pont. Că poate pică de undeva ceva.

"Cere şi ţi se va da!" Vă demonstrează vremurile astea ce vi se dă, nu? Sau ce ne dăm noi unii altora.