Florin HAIDAMAC

Nu ştiu dacă v-am spus. Urăsc zilele toride. Nu îmi place căldura. Mai ales atunci când sunt forţat, prin prisma meseriei, să umblu pe drumuri. În special când traficul este înfiorător.

Ca să vedeţi că nu sunt paranoic sau plin de ură nejustificată faţă de instituţiile statului vă spun doar atât. Edilii noştri, aleşi de tot felul de cetăţeni cu drept de vot, au început lucrări la carosabil în oraş în luna august. Atunci traficul se dublează. Vin cei care se întorc în ţară pentru a cheltui bruma de euro câştigaţi cu greu.

Bun... Într-o stare de disconfort ajung la dispensar, unde beneficiez de un pic de răcoare. Am renovat clădirea. Am făcut curăţenie în interior. Port chiar şi halat. Sunt pe cale să respect multe standarde. Cică europene.

Câţiva pacienţi mă aşteptau cuminţi pe hol sperând ca eu sa le rezolv anumite probleme, uneori nu numai de sănătate. În meseria asta am făcut de multe ori şi pe poliţistul şi pe popa şi pe învăţătorul. Deh, riscurile meseriei.

 Am început să consult calm, fără grabă - profesionist. Mă complăceam în această stare. Deodată, uşa se deschide brusc şi intră o femeie. Relativ tânără, cu un copilaş de vreo doi anişori, în braţe. Capul fetiţei era acoperit cu o bucată de pânză pătată din belşug cu sânge.

- Ce s-a întâmplat? - întreb ieşit complet din moleşeală.

- A muşcat-o câinele de urechiuşă - îmi răspunde mama cu o voce panicată.

- Pune fetiţa pe pat.

Copilaşul plângea. Am desfăcut tentativa de pansament şi am văzut plaga. Dragii mei, urâtă treabă. Jumătate din ureche lipsea. Obrăjorul de îngeraş era sfâşiat. Imobilizez copilul cu ajutorul asistentelor, fac hemostaza, pun pansament compresiv şi sun la ambulanţă. Normal că nu era maşină în staţie, aşa că iau decizia să transport copilul de urgenţă la spital.

Urc în automobilul meu şi plec spre Rădăuţi. E cea mai apropiată Secţie de Chirurgie. Din fericire am reuşit să prind o venă, să las să curgă o perfuzie în care am pus şi un sedativ uşor astfel încât micul pacient s-a liniştit.

Conduc cu viteză dar prudent, iar după cinsprezece minute sunt oprit de poliţie. Mă dau jos nervos, plin de sânge pe halat şi spun:

- Nu mă interesează radarul vostru. Am un copil în stare gravă în maşină. Sunt medic. Am sunat la ambulanţă şi nu au maşină în staţie. Mă duc la spital.

Dragii mei, tot respectul pentru cei doi poliţişti. Au trecut în faţa mea, au dat drumul la sirene şi m-au însoţit până la spital. Pentru acest gest nu le port pică pentru că mi-au dat amendă. Am primit procesul verbal în faţa spitalului, am semnat şi îndată mă duc să plătesc.

Deh, riscurile meseriei.