Florin HAIDAMAC

Ceaţă. Umezeală. Întuneric. O dimineaţă tipică de toamnă mohorâtă, într-o ţară în ton cu vremea. Toate condiţiile pentru ca afecţiunile cronice să decompenseze. Toate premisele pentru zeci de viroze care, ce să vezi?, iar vor bloca urgenţa la spital. Sunt trei locuri în care poporul ăsta dă năvală aşa ca hunii. La spitale, la supermarketuri şi la moaşte. Nimic nu poate sta în calea hoardelor.

De trafic ce să mai vorbesc? Sunt zile în care parcă îşi dau întâlnire toţi bezmeticii. Marea majoritate a populaţiei nu ştie să treacă strada, nu ştie ce înseamnă politeţea, atât în trafic, cât şi în societate. Sunt mulţi care habar n-au pe ce lume trăiesc, dar ei au opinii. Au drepturi. Stau cu mâna întinsă aşteptând ca statul doar să le dea. Sigur. Păi degeaba vin tot felul de decidenţi pe la televizor şi explică ei cum va curge lapte şi miere? De la anul, bineînţeles. Până atunci, mai luaţi nişte taxe. Ăştia care aveţi afacerile la vedere şi sunteţi suficient de proşti încât să munciţi. Mai luaţi nişte scumpiri la orice. Aţi adus tigăi din Germania? Nu-i problemă. Umpleţi străzile cu tot felul de hârburi că apoi reintroducem noi taxa, cică de mediu, şi vă ardem iar. Japcă la buzunarele populaţiei. La asta se reduce „cârmuirea ţării”.

Meditez la toate astea în timp ce îmi fac curaj şi nervi, căutând răbdare pentru a începe o nouă zi la cabinet. Lucrez cu populaţie îmbătrânită, cu tot felul de probleme de sănătate. Bătrânii care au construit România asta de care ne batem joc în fiecare zi. Parchez în faţa dispensarului. Câteva frunze se iau după mine. Cândva erau singurii mei prieteni. Intru. De la stomatologie se aude o voce stridentă şi zgomot de palme.

- Dă-i mai tare! Nu vezi că nu se trezeşte?

Da. Încă un zmeu care a leşinat la dentist. Bag capul pe uşă, curios dacă manevrele de reanimare au dat roade. Omul s-a trezit din leşin şi priveşte buimac în jur.

- Să vă ajut? întreb.

- Nu e nevoie. Ne-am descurcat.

. Tot timpul ne descurcăm în ţara în care toată lumea dă din coate cum poate. Să se descurce cu ce are. Mă îndrept spre cabinet. Mă aşteaptă multă lume. Primul pacient e un bunic. Îl ştiu tare de urechi aşa că fac anamneza cu ton ridicat. Ca de obicei. Dau să mă apuc de examenul clinic general.

- Vă rog să vă dezbrăcaţi! Urlu eu. Să fiu sigur că mă aude.

Sincer să fiu, mă cam doare gâtul de cât m-am forţat la prima oră. Moşucul se uită la mine şi îmi spune calm.

- Dar de ce ţipaţi aşa? Aud foarte bine. Am aparat auditiv nou şi am şi baterii la el.

Minunat început de zi. Tac şi îl privesc. Aparatul e unul dat naibii. Mic. Fiziologic. Abia se vede. Ce ţi-e şi cu tehnologia asta.