Florin HAIDAMAC

Mă întreabă mulţi cititori de ce sunt aşa nervos. De ce consum aşa mult timp, aşa multă energie, scriind atât de urât despre poporul ăsta, din care, până la urmă, fac parte şi eu. De ce naiba nu-mi văd de viaţa mea. De ce nu sunt în stare să conştientizez că sunt lucruri mult mai importante decât lătratul în public, de unde, pentru marea majoritate a articolelor, îmi culeg înjurături. De ce ţin cu orice preţ să le prezint tuturor experienţele mele de la un dispensar ca oricare altul. De parcă aş fi singurul doctor care cară un milion de frustrări.

Aş putea vreodată schimba ceea ce se întâmplă în jur? Aş putea vreodată să atenuez nesimţirea, indiferenţa, incompetenţa în care trăim zilnic? În mod sigur nu. Atunci, de ce naiba mă mai ocup cu chestii din astea? Sincer să fiu, nu ştiu.

Şi chiar dacă încerc să prezint din interior un sistem de sănătate şubred, care abia mai respiră, un sistem în care, fără şpagă, crăpi cu zile, ce mare rahat voi schimba? Cei care mă citesc vor fi de acord cu mine sau mă vor înjura, că sunt şi eu şpăgar şi nesimţit, ca toţi medicii, nu?, şi asta va fi finalitatea. A doua zi, preocupaţi doar de supravieţuirea lor în acest ev mediu european, mă vor uita. Corect?

Şi chiar dacă încerc să prezint, prin prisma meseriei mele, sărăcia, prostia, tupeul calicilor plini de drepturi, nesimţirea celor care sunt în posturi de decizie, ce mare brânză voi face? Se vor găsi destui care să se ia de mine şi să-mi spună că „opinia lor” e alta şi că eu am depus nu ştiu ce jurământ, care ar trebui să ţină loc de nectar şi ambrozie.

Şi uite aşa, îmi pierd timpul şi creativitatea luptându-mă cu morile de vânt. Nu mă sclifosesc ca o fată mare acum, cu toate că sunt lipsit de motivaţie, dar vreau să vă spun că mai că-mi vine să-mi bag picioarele în tot şi să arunc laptopul pe geam.

Îmi mai spunea cineva că am devenit grotesc în povestirile mele. Are dreptate. Se datorează faptului că nu găsesc pe nicăieri nici o urmă de speranţă şi de asta prefer apocalipsul.

Îmi mai spunea cineva că romanele pe care le-am scris sunt de o îndoielnică valoare literară. Şi că asta nu e numai părerea lui, că mai sunt şi alţii care subscriu. Nah, ce pot face dacă sunt perceput aşa?

Îmi mai spunea cineva că, înainte de a judeca o persoană, trebuie să mă judec pe mine. Înainte de a acuza mamele care „fată în nămeţi”, să îmi amintesc că profesia mea nu-mi permite să vorbesc oricum. Că un chirurg operează un tip care a înghiţit voluntar acid sulfuric fără să-l judece, deşi operaţia de plastie a esofagului durează multe ore şi presupune un efort extraordinar din partea echipei. Îmi mai spunea că nu înţelege cum am ajuns eu medic, având atât de multă ură pentru fiinţa umană. Ce să-i spun? Că a înjura pe unul sau altul nu înseamnă că-i urăşti pe toţi? Se va schimba părerea lui despre mine? Neam.

Şi uite aşa, prin ceea ce scriu, mă expun, sunt judecat de toată lumea, sunt acuzat de tot felul de chestii, fără să pot schimba nimic.

Şi îmi mai spunea cineva că toate articolele mele nu au niciun sens. Că sunt doar lamentările unui vraci de la ţară. Că prostesc lumea, exagerând. Că nu e adevărat nimic din ceea ce scriu. Că e ficţiune. Că în definitiv, la bază tot un şpăgar sunt şi un colecţionar de găini de la babele din sat. Că ăştia ca mine îşi merită locul pe care-l au. La coada vacii. În fine. Ura care pluteşte asupra întregului corp medical şi-a găsit ţinta: eu.

Mai spunea cineva că scrisul nu poate fi altfel decât asumat. Dacă îmi asum părerile astea, îmi pun din ce în ce mai serios întrebarea: ce rost are să continui? Ce rost are să încerc să devin scriitor, când îmi pot asuma foarte uşor rolul de cititor? Fără să deranjez pe nimeni. Doar eu şi sinceritatea singurătăţii mele. Doar eu şi mângâierea tandră a paginilor scrise de alţii.