Florin PAIU

De fiecare dată când am ocazia să vorbesc cu un coleg chirurg sunt extrem de onorat și atent. Dintr-un enorm respect. Sunt situații și situații. Uneori pacientul e deschis pentru a i se face o operație care doar ameliorează sau rezolvă temporar starea lui. Și sunt multe cazuri de cancer care se pretează la asemenea manevre. Chirurgia este o artă. Chirurgul este singurul artist care poate sta de vorbă cu opera lui. Asta nu ni s-a spus în facultate așa, ca o afirmație oarecare. Ni s-a demonstrat. Pentru mine, chirurgul este medicul suprem. Mi-am dorit foarte mult să am onoarea de a practica chirurgia, dar nu ăsta a fost destinul meu.

Vreau să vă redau o discuție pe care am avut-o și să vă las pe voi să trageți concluziile.

 – Am operat zilele trecute pe cineva. Peritonită. Ulcer perforat. Numai eu știu cum am reușit să duc totul la bun sfârșit, îmi spune distinsul coleg cu care am împărțit o cafea și un pic de timp.

Mă privește intens. Cunosc privirea asta. E a unui om obosit. A unui om suprasolicitat. A unui om care a văzut și trăit și rezolvat multe.

-          Câteva ore de luptă și concentrare, nu? întreb eu doar pentru a-l face să continue.

-          Știi foarte bine că nu contează timpul. Nici nu-l mai simți. În sală e un alt univers.

Zâmbesc. Îmi amintesc operațiile de chirurgie plastică la care am participat în ultimul an de facultate. 12 ore la microspop, suturând nervi și artere și tendoane. 12 ore care treceau fără să-mi dau seama.

-          Pacientul e bine acum?

-          Sigur. Însă voiam să îți prezint o situație și să te întreb ce ai fi făcut tu în locul meu. Că te știe lumea rău de gură, dar cu inima mare. Pacientul e bine. A evoluat peste așteptările mele. L-am vizitat zilnic. Am făcut tot ceea ce a ținut de mine. Nu am discutat foarte multe. Când să-l externez m-a rugat să-l mai țin o zi pe secție. Că nu are cine să vină după el. Spitalul nu e azil, dar știi și tu că e greu să treci peste componenta umană a muncii noastre. Am acceptat. L-am mai ținut o zi. Și încă una. Nu știu ce a fost în capul meu. Într-un final i-am făcut externarea fără să mai plec urechea la tot ce îmi spunea.

-          Un gest necesar, spun eu privindu-l curios. Și ce s-a întâmplat apoi?

-          Trec câteva zile. M-am împărțit între consultații și operații. Într-o după-masă, când eram de gardă, primesc un telefon. Ghici de la cine.

-          De la pacient, nu?

-          Sigur. Mă roagă frumos să îl văd. M-am gândit la toate complicațiile posibile. L-am întrebat dacă-l doare ceva. Dacă varsă. Dacă are febră. Nu mi-a răspuns decât că mă roagă să-l văd. Am acceptat. I-am spus să vină în spital și să mă caute la cabinet pe secție. Nu trece jumătate de oră că și bate la ușă. Avea în mâini două plase imense. M-am răcit. Mă știi doar că nu pretind ceva vreodată. Că nu iau șpagă. Că nu am nevoie de nimic de la pacienți. Când mă pregăteam să-i explic, știi ce-mi spune?

Mă uit la el atent. Chiar sunt foarte curios.

„- Domn doctor, cât am fost pe secție am văzut că în fiecare dimineață se aducea ceai. Puteți vorbi cu o infirmieră să-mi umple sticlele din plasele astea?”

Îmi cade țigara din gură. Mă uit la colegul meu și aștept să-mi confirme că glumește. Degeaba. E foarte serios. Pe mine m-a lăsat mască situația asta. Aaa. Și cu o gaură în pantaloni. De la jarul căzut pe ei, pe care, normal, nu l-am mai băgat în seamă.

Voi ce ați fi făcut în locul colegului meu? Precizez că nu e vorba de un caz social.