Florin HAIDAMAC

Am scris şi am vorbit despre multe situaţii din societatea în care trăim cu toţii. Am râs. Am plâns. Ne-am enervat împreună. Degeaba. Astăzi vă propun altceva. O mostră din viitorul meu roman. Uneori ne simţim mult mai bine pe tărâmul ficţiunii.

„Plouă cu găleata. Îmi place vremea asta. Privesc prin geamul mizerabil al crâşmei în care am intrat să mă încălzesc. Acelaşi trafic pe care-l înjur zilnic. Aceiaşi şoferi care parcă au obţinut permis de conducere în nu ştiu ce ţară africană. Jucându-se cu machete. Cică aşa se promovează examenul auto acolo. Primeşti o hartă. Și o maşinuţă. Galbenă sau roşie. Instructorul îţi spune unde trebuie să ajungi, iar tu pur şi simplu plimbi jucăria pe hartă. Și gata. Ai obţinut permis. Semnezi frumos cu degetul şi eşti fericitul posesor al dreptului de a conduce autovehicule. Cine e ca tine?

-         Domnul ce anume doreşte?

Voce piţigăiată care mă zgârie pe timpane. Mă uit la fiinţa care a emis-o. În faţa mea stă o creatură ce pare venită de pe altă planetă. Are părul vopsit albastru. Un cercel în nas. Unul în sprânceana stângă. Mestecă gumă şi o face cu un mare simţ de răspundere. Glandele salivare chinuite produc în neştire. Prudent, mă dau puţin înapoi. Nu de alta, dar nu aş vrea să mă scuipe. Mai posedă această formă de viaţă un nas încovoiat cu un neg proeminent. Dinţii îi sunt ca de cal. Lungi şi laţi. În unul din ei are o piatră. Probabil preţioasă. Cine ştie? Umerii înguşti şi tricoul ce stă ca pe gard completează aspectul unei fiinţe de sex nedefinit. În vremurile astea e normal ca fetele să aibă pieptul cât al băieţilor. Sau invers. La naiba! S-or fi inversat şi hormonii. Aşa e când ovarele produc doar testosteron. Nu degeaba sunt atâţia ani de mişcări feministe. Au obţinut ce au vrut.

-         Domnul doreşte multe. Momentan însă doar un ceai cu rom şi un pic de linişte.

-         Cool. Bună alegere. Ceaiul să fie de al casei? piţigăieşte ea sau el, făcându-mi din ochi.

-         Să fie. Romul separat, da?

Dă din cap şi dispare. Rămân singur cu gândurile mele. Mâinile îmi tremură nervos. E sevrajul de nicotină. În spelunca asta însă se poate fuma. La ce faună mişună pe aici, sunt sigur că o ţigară normală e motiv de râs. Scot pachetul. Dau să scot şi bricheta din buzunar când îmi apare brusc în faţa ochilor un chibrit aprins. Înclin capul şi aprind ţigara. Apoi ridic privirea. În faţa mea stă o femeie foarte elegantă. Contrastează tare cu peisajul, motiv pentru care nenumărate priviri o urmăresc curioase. Are un aer vintage. O fi din cauza faptului că poartă o pălărie cu boruri largi şi un voal de mătase? Posibil. Nu vreau să gândesc mai departe. Lasă chibritul aprins în scrumieră. Mă înclin uşor şi mulţumesc pentru foc.

-         Vă deranjează dacă iau loc? mă întreabă cu o voce plăcută. Cu o dicţie extrem de clară.

Mă ridic. Trag un scaun şi aştept să se aşeze. O privesc cum îşi scoate mănuşile de catifea. E o adevărată artă. Între timp apar ceaiul şi romul. Doamna comandă o cafea. Mă priveşte în tăcere. Fac la fel.

-         Vă rog să-mi iertaţi abordarea. V-am recunoscut şi a fost un mare impuls să vă cunosc personal. V-am citit toate cărţile. Sunt fascinată de modul în care scrieţi.

Dau să răspund, dar îşi duce degetul la buze.

-         Nu e cazul să faceţi paradă de modestie acum. Sunteţi bun şi ştiţi asta. La fel ca toţi cititorii dumneavoastră. Vă rog dăruiţi-mi un autograf pe volumul acesta.

Scoate din poşetă cel mai nou roman al meu. „Mr. Perfect”. Îmi oferă un stilou cu capac de aur.

-         Pentru cine scriu?  

-         Pentru Carmen, îmi răspunde simplu. 

Scriu frumos pe prima pagină. Ofer stiloul şi cartea. Între timp a sosit şi cafeaua ei. Scoate o tabacheră. O deschide. Ia o ţigară. Are şi un portţigaret. De data asta îi ofer eu foc. Trage cu sete. Apoi gustă cafeaua.

-         Am o ofertă pentru dumneavoastră.

Îşi scoate pălăria. Are părul prins într-un coc foarte sofisticat. Mă fixează cu o privire care parcă trece prin mine. Doi ochi negri. Bezne care mă scrutează. Nu-i spun nimic. Îmi înfig şi eu ochii în ai ei. Gheaţa întâlneşte întunericul. De multe ori mi s-a spus că în momente de concentrare am ochi cenuşii. Acum e unul. Încerc să o simt. Să citesc în ea. Să-i văd trecutul. Să-i desfac viaţa în imagini. Nu reuşesc. Două priviri ce se anulează reciproc. De nu am fi vorbit, m-aş fi îndoit profund că e vie. Nu am avut aşa un eşec vreodată. Pot rezona cu frecvenţa mentală a oricărei fiinţe. Timpul trece. Întuneric. Gheaţă. Întuneric. Gheaţă. Cedez primul şi cobor privirea. 

Magia se destramă. Suntem în aceeaşi speluncă. Aprind o ţigară. Trag cu atâta sete din ea încât a ars până la jumătate. Sorb din ceai şi îmi vine să vărs. Caut rapid romul şi îmi promit că nu voi mai cere vreodată pe nicăieri specialitatea casei. Mai ales când sunt servit de fiinţe greu de clasificat în rasa umană.”