Florin HAIDAMAC

Toată ţara e împărţită în multe tabere. Cei care rezistă şi cei care nu. Cei pro şi cei contra. Cei mulţumiţi şi cei nemulţumiţi. Cei disciplinaţi şi cei care contestă orice. Asistaţii şi cei care muncesc pentru ei. Și exemplele pot continua. Societatea e ruptă în bucăţi. Divizată. Vorbe multe, fapte puţine. Promisiuni. Vrăjeli şi manipulare. Nu ne dăm seama, dar mergem ca oile încotro bate vântul.

Ne urâm unii pe alţii. Ne invidiem. Ne bârfim. N-am recunoaşte adevăratele valori nici dacă ne-ar trage de mânecă. Toţi ne pricepem la orice. Toţi avem opinii. Ne încordăm muşchii pe net, dar în viaţa reală nu suntem în stare nici să trecem strada corect. Îmi e lehamite de atâta prostie. Îmi e lehamite de atâtea „opinii”. În special când sunt emise de neica nimeni. Ăştia care nici măcar în domeniile în care lucrează nu excelează. Mediocritate şi superficialitate. Astea guvernează acum modul de gândire şi comportament al societăţii.

Sunt trist când mă gândesc la exodul din ultimii ani. Sunt trist când văd că absolut nimeni din cei care ar trebui să ia decizii nici măcar nu-şi bate capul. Suntem patrioţi doar când e vorba de vreun meci de fotbal. Prilej pentru a umple terasele, a ne îmbăta ca porcii şi a guiţa pe urmă. A doua zi însă suntem gata să ne furăm unii pe alţii în continuare.

Vindem pe câţiva lei pământul fertil al ţării, dar ia să vrem noi să cumpărăm terenuri asemănătoare în Olanda, Elveţia sau Germania. Să vezi atunci cum suntem trataţi. Grânarul Europei a ajuns să importe grâu. Să nu fie capabil să-şi hrănească populaţia. Agricultură nu. Industrie nu. Armată nu. Pe ce naiba să te bazezi atunci când mergi să-ţi negociezi locul în Europa? Pe farmacii, biserici, bănci şi crâşme, nu?

Aşa-mi plac mie ăştia care contestă orice, dar habar n-au ce să pună în loc. Ia mergi tu, firmă românească, şi încearcă să tai păduri în Germania. Sau în Franţa. Sau oriunde vrei tu. Să vezi ce şpiţ în anumite părţi ale corpului îţi iei. Faceţi crize de nervi că s-au scăpat unii şi au spus adevărul. Adevărul ăla despre Europa cu mai multe viteze. Asta e realitatea. Suntem cetăţeni de mâna a şaptea. Numai cu obligaţii de plată. Cu obligaţii de a consuma furajele de mâna a şaptea care ni se aduc prin magazine. Din import, normal. Că noi nici mere nu mai avem. Nici struguri. Nici legume. Cât de curând o să importăm şi urzici. Și păpădie. Și gălbenele. Și muşeţel.

Ah, Doamne! Unde sunt liderii ăia care să aibă sânge să mai şi bată cu pumnul în masă, nu numai să stea ca slugile? Ce vreţi, bă, de la noi? Să vă plătiţi birurile, să importaţi ce vă spunem, să nu ne faceţi concurenţă, să consumaţi rebuturile noastre. Aha. Bun. De acord. Cam despre asta este vorba. Restul e vrăjeala obişnuită cu normele europene, cu drepturile minorităţilor şi #rezist anticorupţia, bineînţeles.

Orbi, surzi şi proşti suntem în ţara care nu produce decât milionari de carton. Totul e un monopol al marilor puteri, al marilor firme transnaţionale, al ocultei, nu-i aşa? Nu! Tot marasmul ăsta în care ne zbatem e rezultatul prostiei şi delăsării noastre. E rezultatul mămăligii care nu explodează. Avem noi vreun lider care să spună că  „Vom face România puternică din nou!”? Nu avem. Și la ce degeneraţie vine din urmă, nici nu vom avea. Dar oare am fost noi vreodată puternici sau mari?

Dacă eşti patriot în vremurile astea, dacă îţi susţii cu vehemenţă valorile tradiţionale, eşti blamat. Ca intolerant. Extremist. Și cine ştie câte altele. Ca să fii aprobat şi chiar protejat trebuie să faci toate astea ca minoritate. Unitate în diversitate pe naiba. E un alt fel de sclavie. Mai mascată. Acum putem să ne exprimăm opiniile patetice şi lipsite de fond doar pentru a acoperi zăngănitul lanţurilor cu care suntem încătuşaţi. Ca să avem măcar iluzia libertăţii. În rest tragem zilnic la ramele galerei care ne duce spre nicăieri, îmbogăţind mereu pe alţii.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie? Să fii stăpână în ţara ta. Să-ţi poţi hrăni şi ţine acasă poporul. Că prea rătăceşte prin deşert fără să fie nimeni capabil să-l ducă în ţara lui.