Florin HAIDAMAC

Unii spun că sunt zile în care se deschid cerurile. Nu pentru a trimite potop către pământ. Nu pentru distrugere. Nu pentru a-şi lăsa liberă mânia, oricât de îndreptăţite ar fi. Sunt zile în care cerurile chiar se deschid pentru priviri ce pot pătrunde în ele. Sunt zile în care vedem cu inima. Vedem cu mintea. Vedem ceea ce ne dorim. Sunt zile în care emoţiile sunt create de regrete.

Sunt zile în care îmi e atât de dor de mama, încât aş face orice să îi mai aud glasul. Aş face orice să mai aud cum mă strigă pe nume. Sunt zile în care îmi doresc doar să fiu privit cu sclipirea aia specială în ochi. Sunt zile în care amintirile nu îmi mai sunt de ajuns. Sunt zile în care mă simt ca un copil. Un copil care tânjeşte după mâinile care l-au mângâiat. După mâinile care i-au învelit capul. După mâinile care l-au hrănit. 

Sunt zile în care îmi e atât de dor încât mă îneacă toate regretele. Că poate nu m-am purtat frumos, aşa cum merita. Că poate am uitat vreo chestiune importantă pentru ea. Nu din nepăsare. Din cauza ritmului meu de viaţă. Mereu agitat. Mereu în fugă. Mereu cu problemele altora pe cap. Omul care nu poate spune „Nu”. Omul care vede oamenii din jur într-un mod special. Regrete că nu am dăruit timp mai mult. Că nu am spus suficient „Mulţumesc”. Regrete că nu mai pot vorbi acum cu ea. Regrete că nu o mai pot asculta. Regrete că nu o mai pot vedea.

Sunt zile în care vreau, în care mă rog, să se deschidă cerurile pentru mine. Pentru ea. Pentru toate mamele plecate din lume. Nicio mamă de pe pământul ăsta nu trăieşte suficient. Mereu şi mereu mai e nevoie de o zi. O zi în care să îi vorbeşti. Să îi mulţumeşti. Să o ţii în braţe. O zi în care să îi pregăteşti tu masa. Cafeaua. Să îi aduci flori.

Sunt zile în care parcă simt gustul laptelui cald. Gustul pâinii cu unt. Gustul mâncării pe care o pregătea. Doamne, ai dat viaţa asta pentru suferinţă! Pentru prea multă poate. Măcar o zi pe an, fă cumva ca fiecare din noi să mai simtă atingerea mamei. Îţi e atât de uşor. Nu avem toţi nevoie de judecăţi de apoi sau de învierea morţilor. Nici măcar de mântuire. De alinare însă, Da!

Sunt zile multe, prea multe, toate, la naiba!, în care mamele dispar într-o lumină albă. Lumina care le curmă suferinţa pe patul de spital. Odată cu viaţa. Rămân doar lacrimile. Regretele şi sufletele sfâşiate ale celor care le vor căuta mereu. În orice gând. În orice fotografie. În orice loc în care au fost împreună. În orice cană cu lapte cald. În orice felie de pâine cu unt. În orice floare pe care, cândva, le-au dăruit-o. În orice rugă. În orice dorinţă.

Nu aurul, nu puterea, nu înţelepciunea, nici măcar sănătatea nu sunt cele mai mari comori din lume. Mama este. Mama care acum poartă părţi de rai în ea.

Sunt zile în care îngerii vorbesc cu lutul. Sunt zile în care cerurile aruncă giuvaiere pe pământ doar pentru a le lua înapoi. Poate se vor sătura vreodată.

Să îţi fie de bine, Doamne!